Washingtonul și „coliziunea rusească”

În timpul fazei finale a campa­niei prezidențiale americane din 2012, în care se înfruntau Barack O­bama și Mitt Romney, candidatul republican, ultimul a făcut o afir­ma­ție, aceea că Rusia este principalul adversar strategic al Statelor Unite, pe care fostul președinte s-a grăbit să o expedieze în derizoriu spu­nînd că Romney nu a reușit în­că să se desprindă de „mentalita­tea dominantă în timpul Războiului Rece”. Însă Obama a ajuns să re­gre­te destul de repede ușurința cu care a făcut acest gen de aprecieri. Pentru că, între timp, Rusia a des­ta­blizat Ucraina, a anexat Crimeea, și-a consolidat bazele militare din Siria și a indus tensiuni majore în interiorul Uniunii Europene. S-a a­mestecat în Brexit, în alegerile pre­zidențiale din Franța (la un mo­ment dat Emmanuel Macron le-a inter­zis canalelor media rusești RT și Sput­nik, pe care le-a caracterizat drept niște instrumente ostile de propa­ga­ndă ale Kremlinului, să participe la conferințele sale de presă), în cele parlamentare din Germania și a fă­cut tot posibilul să agite apele se­cesioniste în Catalonia. În timp ce în Statele Unite amestecul rusesc în alegerile care l-au adus pe Donald Trump la Casa Albă a devenit, de departe, tema care a dominat co­pios dezbaterile din spațiul public american în ultimul an. Așa că, de­și mulți analiști consideră China drept principalul competitor strategic al Americii, Moscova este cea care și-a pus, în mod toxic, amprenta asu­pra evoluțiilor politice de la Washing­ton.

Într-adevăr subiectul cu pricina, ideea că rușii s-au amestecat în ale­geri în favoarea lui Trump, dincolo de faptul că a monopolizat mai toa­tă atenția establishmentului politic american, în dauna unor evoluții po­tențial mult mai importante pe termen mediu și lung în plan geopo­li­tic, precum decuplarea Americii de Europa sau ascensiunea Chinei în plan politic și militar, a avut și un alt efect care nu poate decît să-l în­cînte pe Vladimir Putin: a amplificat exploziv, așa cum și-a dorit, fa­liile din societatea americană, nu doar în sfera politică, ci la nivel pro­fund în societate. Cine s-ar fi aștep­tat ca o bună parte dintre sim­pa­ti­zanții republicani, de regulă ex­trem de critici față de Rusia, să conside­re astăzi că democrații reprezintă o a­menințare la fel de mare pentru Sta­tele Unite ca și Moscova? Și ca o trei­me dintre ei să-l privească cu simpatie pe Vladimir Putin? Sigur, lu­cru­rile sînt mai complicate. La fel de vinovată pentru adîncirea falii­lor din societate sînt și cercurile li­be­rale progresiste care au promovat agresiv o agendă maximalistă avînd în centru preceptele așa nu­mitei „corectitudini politice”.

Donald Trump a dorit să scape de povara „coliziunii rusești” în ale­geri dîndu-l afară pe directorul FBI, James Comey. Însă efectul a fost exact invers celui scontat și a dus la numirea unui alt fost director FBI, Robert Mueller, în poziția de an­che­tator special, cu largi prerogati­ve, care să investigheze acest posibil amestec. În fond, rolul fundamental al acestui demers al său este acela de a preveni sau, ori­cum, de a diminua semnificativ capacitatea unei puteri străine ostile, pre­cum Rusia sau China, de a influen­ța procesul electoral din Statele U­nite. Însă atît adversarii, cît și sim­pa­tizanții lui Donald Trump, văd lucrurile cu totul altfel. Primii speră că Mueller va găsi elemente care să ducă în viitor la declan­șa­rea procedurii de demitere a actualului președinte. Ceilalți, la fel ca Trump, consideră, din contra, că la mijloc e doar o „vînătoare de vrăji­toare” a stîngii americane care nu se poate împăca cu înfrîngerea lui Hillary Clinton. Deja o mare victorie pentru Moscova, indiferent de rezultatul final al anchetei, pentru că efectul este paralizia accentuată din sistemul politic american în care practic nu mai există consens pe nimic, inclusiv atunci cînd e vor­ba de direcțiile majore din politica externă americană unde, de regu­lă, exista în trecut o viziune bipar­ti­zană comună.

Între timp Robert Mueller a e­mis deja două mandate de arest la domiciliu, unul pentru Paul Mana­fort, un fost șef al echipei de campanie a lui Donald Trump, și a făcut o înțelegere juridică cu un alt membru al acesteia, George Papa­do­poulos, care a recunoscut deja că rolul său era acela de „a aranja o întîlnire cu conducerea de la Mos­cova pentru a discuta legăturile din­tre Rusia și Statele Unite sub pre­șe­dinția lui Donald Trump”. Cu acest prilej s-a aflat că Manafort avea trei pașapoarte false și a derulat tran­zac­ții oculte de zeci de milioane de dolari, prin Cipru, în asociere cu fostul președinte ucrainian, Viktor Ianukovici, aflat acum la Moscova sub protecția lui Putin.

Dar toate aceste lucruri nu ga­ran­tează în niciun fel că se vor găsi în final găsi elemente convingătoare care să probeze existența unor le­gă­turi ilegale între Donald Trump și Kremlin, așa cum speră adversarii actualului președinte. În con­di­țiile în care, deși minoritară în an­samblul populației, baza electo­ra­lă a acestuia, în jur de 35 de procente, îi rămîne ferm loială probînd o afir­mație șocantă făcută de el în timpul campaniei electorale, accea că i-ar rămîne alături și dacă l-ar vedea îm­pușcînd pe cineva în Man­ha­ttan. Motivele sînt mai complicate și ne­ce­sită o discuție extinsă separată. Așa că cel mai probabil scenariu e unul în care în viitor faliile din so­cietate și blocajele se vor accentua, nici vorbă că se vor tranșa în vreun fel. Ce e cert însă e că America e pe o traiectorie în care un peisaj po­li­tic intern disfuncțional, în mare parte paralizat, și o tendință către izola­țio­nism lasă cale liberă unor puteri anti-occidentale, precum Rusia și mai ales China, de a demantela ac­tuala ordine internațională. Cu po­tențiale efecte majore peste tot pe glob. Inclusiv în Europa, cu precă­de­re în Europa de Est.

de Alexandru LĂZESCU, jurnalist și analist politic