Primi-miniștri 1989 – 2012: schiță tipologică

Ca orice poziție publică pro­e­mi­nentă, și cea de prim-ministru creează tipologii interesante, atît ca gamă posibilă de roluri jucate sub acest generic, cît și ca profiluri personale. În România postcomunistă, în doar două decenii și ceva, am avut o succesiune remarcabilă:

o Petre Roman (șef al cabinetului în 1989-1991) – tînărul par­ticipant la Revoluție, intelectual occidentalizat, de formație realistă (inginer energetician), provenit din nomenclatura vechiului regim;

o Theodor Stolojan (1991 – 1992) – tehnocratul finanțist, pro­ve­nit și el din fostul „aparat”, tot cu o bună cunoaștere a economiei internaționale, chemat să asigure sta­bilitatea pînă la organizarea ale­ge­rilor;

o Nicolae Văcăroiu (1992 – 1996) – economistul puțin mai în vîrs­tă, format în spiritul „discipli­nei de partid” și al economiei centralizate și planificate;

o Victor Ciorbea (1996 – 1998) – judecător înainte de 1990, devenit apoi lider sindical și preluat în politică direct la vîrf, în fruntea Guvernului;

o Radu Vasile (1998 – 1999) – politicianul cu specializare economică relativă (în istoria domeniu­lui, nu în economie aplicată), promovat în urma unei ascensiuni abi­le în partidul dominant al coaliției atunci la putere;

o Mugur Isărescu (1999 – 2000) – bancherul independent, re­cunoscut ca factor de echilibru fi­nanciar-economic, „împrumutat” pentru un an, pînă la noi alegeri, de la Banca Națională, unde avea să revină;

o Adrian Năstase (2000 – 2004) – „omul de aparat” de tip nou, de formație juridică și socio-u­mană (absolvent de drept și socio­logie), cu un început de carieră în ve­chiul regim, apoi membru în pri­mul cabinet postcomunist, ulterior devenit lider al formațiunii po­litice care preluase personalul și comportamentele partidului unic, adaptate și „îmbogățite” în noua con­junctură;

o Eugen Bejinariu (2004) – fost militar specializat în finanțe, apoi cu studii economice, subordonat al predecesorului, șef al Se­cretariatului General al Gu­ver­nu­lui, promovat ca „locțiitor” in­te­rimar, foarte scurt timp, atunci cînd Năstase a demisionat, după ce, la finalul mandatului, pierduse în alegeri;

o Călin Popescu-Tăriceanu (2004 – 2008) – intelectualul-po­li­ti­cian de formație realistă (inginer constructor), crescut într-o familie de tradiție liberală, decis să gră­bea­scă procesul de „occidenta­li­za­re” a țării;

o Emil Boc (2008 – 2012) – altă variantă de „om de aparat” de tip nou, jurist ca formație, cu un început de afirmare oportunistă în vechiul regim, ultraobedient ca po­litician postcomunist, „premier de paie” al președintelui Traian Bă­sescu;

o Cătălin Predoiu (2012) – ju­rist independent (relativ; fost li­be­ral trecut în barca pro-Băsescu), interimar în fruntea guvernului din care făcea parte ca ministru al Justiției, după demisia predeceso­ru­lui și pînă la preluarea funcției de către succesor, deci doar pentru cîteva zile; rămîne la Justiție și în următorul cabinet;

o Și, acum, Mihai Răzvan Ungureanu (numit în februarie 2012) – intelectualul umanist (istoric) cu carieră universitară și de cercetare, trecut apoi în diplomație ca secretar de stat, apoi activ în politică, ministru de Externe, înalt funcționar internațional și ul­te­rior numit, surprinzător, în func­ția de director al Serviciului de Informații Externe.

***

Cîteva cuvinte în plus despre Mihai Răzvan Ungureanu (bene­fi­ciul ultimului venit!): calități și… reversuri! E un intelectual ade­vă­rat, cultivat, foarte bun vorbitor, dar cu tendința de a improviza dezinvolt pe orice temă, uneori necredi­tabil. Alu­ra de om foarte tînăr, de student per­petuu, îl recomandă ca politician de stil nou, deși i se cu­nosc și în­ce­puturile adolescentine și stu­den­țești de afirmare în „apa­ra­tul” de tineret al vechiului regim. De altfel, la 43 de ani și aproape 5 luni (fără trei zile!), vîrsta la nu­mirea în funcție, nu e – de fapt – cel mai june premier al României postcomuniste: Ciorbea a intrat în rol la 42 de ani și un pic, Boc la 43 și cîteva luni, iar Roman și Pre­do­iu la aproape exact aceeași vîrstă ca Ungureanu (cu cîteva zile mai „bă­trîni”). Inteligența superioară, pe dea­supra mereu zîmbitoare, cu o re­torică a sincerității disponibile fa­­ță de cei din jur, îi dă un aer de abilitate care te face să te gîndești că tinerețea afișată poate disimula o agendă nemărturisită, cît se poate de „adultă”. Experiența diplomati­că și politică îl recomandă, dar trecerea din barca liberală în cea pro-Băsescu, încă dinainte de numirea la SIE (de unde i s-a tras finalul abrupt al mandatului de la Ex­ter­ne), poate ridica dubii etice. La fel – obediența inevitabilă, ca premier, față de o coaliție cu un profil in­tens-oportunistic. După cum și trans­­fe­rul în fruntea Guvernului di­­­­rect de la SIE rămîne foarte discutabil.

Persoana, pe care o cunosc din mediul cultural și politico-mediatic al perioadei post-comuniste: agrea­bilă, cu toate celelalte calități nu­mi­te – inteligent, cultivat, bun orator și causeur uneori încîntător, cu vo­­cația stabilirii de relații colegial-amicale. În conjunctura mo­men­tu­lui, e în punctul cel mai de sus al carierei sale de pînă cum, dar – de fapt – într-o ipostază dificilă, în ca­re e obligat să facă o foarte ris­cantă echilibristică pentru a evita o că­de­re dezastruoasă.

Ion Bogdan LEFTER