Pleacă ai noștri, vin ai noștri, noi plătim taxa ca proștii

Vă surprinde ce se întîmplă în TVR? Nu ar trebui. De 20 de ani, la fie­ca­­re schimbare politică, avem par­te de ace­lași scenariu: televiziunea pu­bli­că, de­pășită de mai puternicele co­mer­cia­le, ie­se din nou în față. Dar nu cu ofer­ta de programe.

„Vechii” trebuie să facă loc „no­i­lor” (tot vechi, de altfel). În această ecu­­ație, politicul trage de săraca televiziune ui­tînd, de fapt sfidînd total, cel mai im­por­tant element: TVR, po­ten­ția­lă armă re­du­tabilă în alegeri, es­te plă­tită din taxă, de fiecare dintre noi. Atît cît este ea, ma­re, mică, adu­ce mili­­oane de euro bune la bu­getul TVR. Dar politicienii așa o percep, așa și-o imaginează: ca pe o armă din pa­no­plia lor, nu ca pe un serviciu pu­­blic.

Ce s-a schimbat, în tumultuosul caz Lăzescu? Doar metoda. În premie­ră, nu s-a mai mers (cel puțin în pri­mă fază), pe respingerea raportului de ac­tivitate, ci pe blocarea conturilor TVR. Ce poate fi mai dur decît o lovitură la bani? Do­rin­ța este clară și nedisimula­tă: schimba­rea conducerii TVR.

Luptele se duc la fel ca întotdea­u­na: actuala conducere încearcă să își do­­ve­deas­că bunele intenții, performan­țe­le din mandat, piedicile puse de cei rău in­ten­ționați. Se dezvăluie ci­fre pentru ca­re, în alte condiții, jur­na­liș­tii du­ceau lup­te crîncene pentru a le ob­ți­ne. Consiliul de Administrație se ru­pe în tabere. Unii sunt mai vehemenți decît alții. Apar pariurile: Ste­jă­rel Olaru? Lu­­cia Hossu Lon­gin? Valentin Ni­co­lau? Alexandu Sassu? Poate niciunul dintre ei, doar și nu­mi­rea lui Lăzescu a fost o surpriză la vremea ei.

Este Andi Lăzescu o victimă? Poa­­te, dar știa foarte bine în ce intră ac­cep­tînd conducerea TVR. Nu este un în­ce­pă­tor. Mai devreme sau mai tîrziu, riscul de a se ajunge aici, în fragila lu­me po­li­ti­că de la noi, era foarte ma­re. TVR este paradoxal, o instituție cu sco­puri teoretic nobile, dar care are ta­lentul de a toca în malaxor pe ori­ci­ne se încumetă să îi preia frîiele, in­di­fe­­rent de competențe și de intenții (bune sau mai puțin bune). Mai este o onoare să conduci TVR? Să îți pui în CV că ai fost șef peste un ma­mut în­țepenit în timp și regimuri? Pe ca­re, inevitabil, nu ai reușit să îl domesti­cești, să îl re­for­mezi?

După zvîrcoliri, lupte crîncene (de­­ja sînt dueluri în mailuri interne), dez­bateri și, într-un final un nou pre­șe­dinte, vom avea parte de același „me­niu”: vine no­ua conducere, promite ma­­rea cu sarea, ne demonstrează cît de dificil este să te des­curci cu grea­ua moștenire, sîntem asi­gurați că ni­meni, dar absolut nimeni, nu va interveni po­­litic pînă… la ur­mă­toa­rea schimbare.

Aceeași Mărie, cu altă pălărie, dar cu aceeași lege deficitară care le permite politicienilor să se joace cu TVR pe banii noștri. Pe taxa de care ace­iași po­li­ti­cieni au grijă să nu ne (le) lip­seas­că.

Petrișor OBAE