Nimeni nu e de neînlocuit

Cînd primarul municipiului și pre­șe­din­tele Consiliului Județean devin, aproape si­mul­tan, ținte ale procurorilor, un membru lu­cid al comunității are dreptul să-și pună în­tre­bări. Autorul acestor rînduri face parte din­tre cei dispuși să acorde prezumția de ne­vi­no­văție oricărui cetățean, inclusiv celor pe care mulți români i-ar condamna, poate, din start. Demnitarii și, în general, politicienii fac parte din această categorie.

Dar acordarea prezumției de nevino­vă­ție în cauzele penale nu înseamnă că domnii res­pectivi mai dispun de încrederea politică ne­cesară pentru a rămîne în fruntea unei co­mu­nități, pentru a o conduce și a o reprezenta. În această privință, sînt cît se poate de exigent: domniile lor ar trebui să-și prezinte de­misiile. La fel ar trebui să facă orice demnitar și orice politician ales care ajunge să facă obiectul unei urmăriri penale, cu atît mai mult dacă este suspectat de corupție sau abuz în ser­viciu. Pentru cei care consideră acest crite­riu prea vag, trimiterea în judecată într-o cau­ză penală ar putea reprezenta un reper al­ternativ.

Nu există, desigur, prevederi legale care să forțeze un asemenea gest: criteriile în baza că­rora un primar sau un președinte de consi­liu județean își pierd funcția sînt ceva mai pu­țin constrîngătoare. Totuși, un politician are posibilitatea de a reveni rapid, în ipoteza în care reușește să-și dovedească nevinovăția. Nu este nimic adevărat în enunțul potrivit că­ru­ia demisia ar fi privită de opinia publică drept o recunoaștere a culpei. Aceasta pare a fi o formulă prefabricată prin care partidele încearcă să justifice rămînerea în funcție a pro­priilor exponenți acuzați de infracțiuni.

Cînd un lider din administrația locală sau județeană este prins în capcana justiției, se în­tîmplă adesea ca susținătorii săi să deplîngă decapitarea instituției, imposibilitatea de a continua proiectele începute și așa mai de­par­te. Din nou, avem de a face cu un enunț ce de­formează realitatea. O instituție adminis­tra­ti­vă își poate continua activitatea și atunci cînd șeful ei dispare din organigramă. Ar eșua doar dacă este organizată într-un mod atît de clie­ntelar, încît totul să se prăbușească odată cu acesta.

La Iași, administrația locală și județeană au fost scutite, pînă acum, de asemenea întrebări. A venit momentul să le formulăm, pe cît posibil fără a lăsa politicul să se strecoare fraudulos în ecuație. Con­tea­ză mai puțin faptul că protagoniștii au fost aliați de nădejde, înainte de a deveni adversa­ri neîmpăcați. Nu are rost nici să cîntărim care dintre suspiciuni sînt mai grave, mai în­­temeiate, mai nocive pentru comunitate. Sau, mai rău, să ne închipuim că doar cel ce ne es­te antipatic a comis infracțiuni, celălalt fiind victima vreunui complot. Ar fi o groaznică pierdere de timp.

O idee extrem de proastă ar fi și aceea de a scuza faptele unuia sau ale celuilalt – presu­punînd că se adeveresc – prin virtuțile de­mon­strate pînă acum. Sau să-l absolvim pe vreunul de vină în contul meritelor pe care le va de­mon­stra mai tîrziu. Cel mai bine ar fi să pri­vim în prezent și să ne imaginăm, cu curaj, că ni­meni nu e de neînlocuit. Dacă, prin absurd, vom constata că orașul sau județul nu se mai descurcă fără ei, înseamnă că noi sîntem cei care avem o problemă.

Așadar, Iașul va merge înainte, cu sau fă­ră domnii Nichita și Adomniței. Procesul de­mocratic ce i-a propulsat pe cei doi lideri nu se va opri. Din fericire, vor veni mereu alți și alți politicieni, dintre care noi vom alege cum ne pricepem mai bine. Printre binefacerile democrației se numără și aceea că nu putem da vina pe alții pentru alegerile pe care noi înșine le facem.

de Lucian DÎRDALĂ