Paradoxul normalității

Revista Dilema, unde lucrez din 1996, a fost și rămîne cea mai frumoasă experiență profesională pe care am avut-o. Vă spune asta un om care a trecut prin foarte multe redacții, de publicații din cele mai diferite. O atmosferă ca la Dilema nu am găsit nicăieri. Ce face ca aceasta să fie așa de specială? Un ingredient banal, dar care este extrem de rar în lumea de astăzi: normalitatea. Vi se pare pu­țin lucru?

Vă spun eu că nu e deloc așa!… Asta e cu atît mai remarcabil, cu cît în redacția Dilemei sînt oameni de vîrste diferite și cu ve­de­ri politice, ideologice și cultura­le la fel de diferite. Ei bine, chiar așa stînd lucrurile, găsim cu toții un spațiu comun, unde ne întîlnim – cel al dialogului. E chiar o plă­cere să ai o discuție cu un coleg care nu-ți împărtășește opiniile! Din­tr-o astfel de discuție, ieși de fiecare dată cu un cîștig. Pe de altă parte, aceasta este și explicația că revista nu este monocoloră, așa cum sînt mai toate publicațiile de la noi, ci un obiect complex, cu foarte multe fațete. Îmi dau seama că, privită din afară, atmosfera de la Dilema poate părea un lucru imposibil, un fel de fantezie a cuiva care visează la falansteruri.

„O așa concordie nu poate exista în realitate!”, ar spune mulți. știu că pare paradoxal, dar asta e! În România noastră dragă, normalitatea e un paradox. Ce bine ar fi ca astfel de paradoxuri să se găsească ceva mai des și pe la noi!

Cezar PAUL – BĂDESCU