Oscarurile, așa cum (n-)ar trebui să fie

Sinceră să fiu, Oscarurile mă plic­tisesc teribil. Dacă nu mi-ar fi fost atît de ușor să stau trează noaptea (avantajul insomniacilor), nu m-aș fi deranjat să urmăresc timp de trei ore o gală atît de prăfuită încît pînă și bătrîneștile re­u­niuni ale Uniunii Cineaștilor din Ro­mânia par mai pline de viață.

Sigur, e înduioșătoare toată (auto)reve­rența aceea în fața cinema-ului (cel de la Hollywood, firește), dar, suprapusă peste un palmares atît de previzibil, e ca și cum ai mînca un borcan de miere și unul de dulceață la micul dejun. Nu mă înțelegeți greșit – sînt fericită că a luat „The Artist”, e singurul care merita premiul dintre cele nouă nominali­za­te – dar dați deoparte filmul mut și ve­deți ce mai rămîne. Aproape nimic. Și atunci, unde sînt filmele bune?

Poate că întrebarea corectă nu e cea de sus, ci asta: de ce ne așteptăm să fie filme bune la Oscar? Bănuiesc că pri­mul răspuns care vă vine în minte sună așa: pentru că cea care dă statuetele se numește Academia Americană de Film, deci un for superior îndreptățit să ierarhizeze. Doar că această Aca­de­mi­e, spre deosebire de altele îm­prăș­ti­a­te prin lume, nu e o adunare sobră de indivizi ultra-pretențioși, ci o masă de 6.000 de oameni din industrie, de la șo­feri, scenografi și costumiere, la su­ne­tiști, directori de imagine, regizori și actori. Oameni cu gusturi foarte di­fe­ri­te și mult prea ocupați să facă filme ca să apuce să le mai și vadă. Sînt pes­te 250 de filme eligibile la Oscar în fie­care an, pentru nominalizări (în aceas­tă primă etapă, la Cel mai bun film votează toată lumea, iar la celelal­te 24 de categorii, fiecare ramură în parte – actorii votează actori, regizorii la regie etc. Apoi toți votează cîș­ti­gă­to­rii, la toate secțiunile), și puțini au timp să vadă atîtea amar de DVD-uri. Așa că voturile merg automat către ce­le mai populare (deja premiate, intens promovate) titluri, despre care membrii Academiei au citit / auzit sau pe ca­re le-au văzut deja. As simple as that. Iată, deci, întunecatul „secret”: Os­carul este doar un premiu de popularitate.

De aceea, încă mă uimesc cei care au așteptări mari (uneori mă uimesc și eu). Prin așteptări mari mă refer la no­mi­nalizarea filmelor care chiar merită premii și nu a celor mai bine marketa­te, cu mai multe staruri pe afiș sau cu un regizor suficient de respectat încît să fie luat în considerare by default etc. Catastrofe ca „Shakespeare in Love” – Cel mai bun film în 1999! – au fost posibile și sînt foarte probabile și pe viitor, așa că setați-vă așteptările, Os­ca­rul nu vede și nu aude (bine).

Florentina CIUVERCA