O zi din viața lui Dan Diaconescu în Direct

În 2004 l-am întîlnit pe DD în studioul lui de pe Magheru. Elodia încă nu dispăruse și domnul Dan pă­rea destul de odihnit, prin comparație cu cel din zilele noastre. România toată era mai odihnită, pentru că se culca mai devreme și se uita mai puțin la televizor noaptea. Și nu e o metaforă, ci un fapt susținut de cifre.

Eram producător la emisiunea „Gheor­ghe” (Antena 1) și în intervalul nostru orar, 23.30-00.30, totalul de te­lespectatori era tare amărît. Pentru acel public lucra atunci și DD, dar fără nici o șansă să se ridice ca audiență măcar pînă la glezna unei televiziuni genera­liste. Îl vizitam să-i iau un interviu, făceam o ediție specială la „Gheor­ghe” despre Caracal și caracaleni.

„Garsoniera” OTV era de fapt un apartament mare, cu o sală în chip de studio bun la toate în care tocmai intrase Gigi Becali să țină un mo­no­log în fața camerei. Se războia cu unii, așa, singur singurel.

Mirosea a țigară, mobila era ve­che și sărăcăcioasă, echipamentele teh­ni­ce vai de ele. Dar DD, pipernicit, rîzînd mînzește cu mîna la gură, aștepta să se urce pe valul cel mare care urma să schimbe televiziunea din Româ­nia.

Am vorbit atunci despre Ca­ra­cal, adolescența lui, hîrjonelile de bă­ie­țan­dri cu Tucă din vremea cînd lo­cu­iau în orașul natal și alte asemenea prostioare. Nici nu prea aveai ce să-l întrebi pe DD. Îl obsedau banii necesari pentru a menține în viață OTV și dorința de a fi propriul lui stăpîn. I­ma­ginați-vă, era o epocă în care în România mogulii nu erau moguli, Becali nu putea apărea la televiziunile mari cînd voia el, iar Diaconescu n-avea elicopter.

Au mai trecut vreo trei ani de la întîlnirea mea cu domnul Dan pînă cînd Elodia a început să ne bîntuie pe toți, mai întîi din studioul OTV, apoi din toate celelalte studiouri. În plin mare succes al cazului dispărutei, Marius Tucă însuși, fostul rege al talk-show-ului românesc, a încercat să-și re­lan­seze emisiunea cu acest caz. Ia bă­ta­ie la audiențe de la prietenul lui din co­pi­lărie și se retrage înfrînt dintr-o are­nă care se schimbase esențial.

Magda Ciumac, Tolea, Naomi, clarvăzători și hipnotizatori, oameni obișnuiți și trăsniți au început să um­ple decorul minuscul al lui DD. Toți erau plămădiți de el, în jurul Elodiei, care din realitate devenise o ficțiune ba­ro­că. La 3 dimineața, telespectatori dis­perați (uneori în număr de cîteva zeci de mii) dădeau mesaje: „Domnu Dan spuneți-ne adevărul despre Elodia că mîine avem serviciu”. Dar domnul Dan era necruțător și neobosit.

DD n-a inventat roata. În Suedia există o emisiune care se ocupa cu discuții în jurul dispariției și găsirii unui personaj fictiv, pe nume Ma­ri­ka. În America, realitatea amestecată cu ficțiune pînă la stadiul în care perso­na­jele tale ajung să trăiască și în viața reală după scenariu, se numește reality show. Ce a făcut el a fost să adapteze formulele, să le autohtonizeze.

Capatos, Cancan, Wowbiz sînt trase din seva lui, din iscusința de a crea personaje bizare, incredibile. Te­leviziunile de știri s-au dezbărat de orice inhibiții în orice privință, după același model. Talk-show-urile s-au lun­git, au ajuns să se întindă peste gri­le cît e ziulica de lungă, în spiritul flencărelii de la OTV.

DD, încet, încet a ieșit din joc. Gălăgia politică n-a fost atît de amu­zantă cît să țină publicul la televizor, dar a fost atît de convingătoare cît să îl trimită la vot. Acum el are un partid politic născut de o televiziune. Va supraviețiui oare copilul fără mamă? Își va găsi mame adoptive? Va dormi DD, în sfîrșit, noaptea?

Ana-Maria CAIA