„Nu s-a schimbat nimic”

Era o zi amorțită de vineri seara. Lucrasem toată săptămîna și planificam ca în noaptea aia să mă culc devreme. Apoi, la un moment dat, am văzut un breaking news despre un incendiu care pornise într-un club din București, iar din minut în minut veneau informații noi. Apăreau primele titluri, primele declarații, primele poze și odată cu acestea, și primele derapaje mediatice. Situația se înrăutățea, iar primele mărturii mi-au provocat o frică și o furie instinctivă. Cum adică au luat foc pereții de la niște artificii, de ce la ieșirea cealaltă ușa era încuiată, iar oamenii s-au călcat în picioare încercînd să scape, de ce ambulanțele care ajunseseră inițial erau insuficiente, iar echipajul medical a trebuit să aleagă pe cine să salveze și pe cine să lase acolo…oare ce aș fi făcut eu dacă eram prins acolo.

Dimineața următoare cînd m-am trezit am sperat că lucrurile cumva să se fi rezolvat și că ce a fost mai rău a trecut. Am crezut că figurile pline de sine ale autorităților care dădeau asigurări la televizor că țara noastră se descurcă și că poate avea grijă de cei arși, spun adevărul. Am vrut să fiu naiv. În paralel, unele reacții de pe Internet ale românilor, ori mai tîrziu ale preoților care spuneau că nu au venit să se roage pentru victime pentru că nu au fost invitați, îmi provocau un rău la stomac și îmi aminteau de Charlie Hebdo.

Incendiul de la Colectiv a provocat atunci o undă de șoc pentru societatea românească. Un curent brutal care a scos peste 65.000 de români în stradă într-o „revoluție morală”, după cum o numea CTP. Cîteva zile mai tîrziu, pe 4 noiembrie, prim-ministrul de atunci, Victor Ponta, își dădea demisia, iar după el avea să mai cadă și alte capete.

„Nu s-a schimbat nimic”. Asta am auzit aproape de la toți în ultimele zile cînd vorbesc despre Colectiv. Și, pe de-o parte, poate că au dreptate. Pînă acum, niciun politician dintre cei aflați atunci la conducere nu a fost tras la răspundere sau măcar să fi avut decența să-și asume o parte din responsabilitate. Dosarul a repornit de la zero, iar cumva sistemul nostru de sănătate pare și mai nepregătit în cazul unei alte tragedii. Pînă și Ministerul Sănătății a recunoscut asta, iar cumva de la 20 de paturi pentru mari arși cîte aveam pe hîrtie în 2015, astăzi am ajuns la unsprezece. Totodată, spitalele românești sînt bîntuite în continuare de aceleași infecții intraspitalicești care au ucis zeci de tineri în urmă cu trei ani, și există în continuare sute de clădiri care funcționează fără aviz ISU. Acum cîteva luni, tavanul unei școli din București a căzut aproape în totalitate. Noroc că era vacanță.

Totuși, eu vreau să fiu naiv din nou și să nu cred că nu s-a schimbat nimic. Pentru că dacă ne-am scălda cu toții în acest anestezic mental, eforturile celor care chiar au încercat să schimbe ceva, ar fi fost în zadar. De la Colectiv și pînă acum a avut loc o trezire continuă a societății noastre din care a erupt o nemulțumire latentă față de modul în care funcționează instituțiile statului.

Așa am ajuns să ieșim cu miile în stradă în privința unor escrocherii PSD precum legile justiției și tot așa am ajuns să privim mai cu atenție sistemul medical. Burnei, Hexi Pharma, Mihai Lucan, toate au avut loc pentru că oamenii au căpătat curaj și s-au săturat să vadă la televizor cum copiii le mor din nepăsare sau incompetență. „Vrem spitale, nu catedrale” a început să apară pe pancarte și cumva parcă am devenit mai solidari față de proiecte precum MagicHome. În urmă cu trei luni, s-a început turnarea fundației pentru primul spital de Oncologie și Radioterapie Pediatrică din România, un proiect al unui ONG, care, sprijinit de donațiile oamenilor, este așteptat să fie construit la finalul anului viitor.

În cele din urmă poate că statul nu s-a schimbat și că nucleul politic a rămas la fel. Că încă avem mari probleme instituționale și că rădăcina corupției încă ne erodează pe interior. Dar cu toate astea, cred însă că noi ne-am schimbat. Și e de datoria noastră să arătăm că n-am uitat, dar și că nici nu am iertat.