Mungiu nu e un accident

Scriu această mică intervenție „la cald”, imediat după ce premiile festivalului de film de la Cannes au fost anunțate. Sînt încă eu­fo­ri­că: pen­tru mine, a fost o zi de repaos forțat. Pur și simplu, n-am putut să fac nimic, pentru că am stat tot timpul cu inima la gu­ră, așteptînd ceremonia și ab­sor­bind toate in­for­ma­ți­i­le și prognozele ve­hiculate de media socială.

Da, Haneke e marele învin­gă­tor, însă Mungiu, cu trei premii, e singurul „cîș­ti­gă­tor multiplu” al aces­tei ediții! „The Guardian” scrie chiar că „După dea­luri” a fost „co­pleșit” cu premii. E o performanță in­cre­di­bilă să te lupți de la egal la egal cu un „greu” precum Haneke și să ajungi cu doar trei pelicule la nivelul unor autori venerați după cariere de o viață. Iar reușita ti­ne­re­lor sale actrițe (Cristina Flutur și Cos­mina Stratan), ambele de­bu­tan­te, e și ea uimitoare.

N-am ajuns la Cannes anul ăs­ta, dar am urmărit reacțiile din pre­să și am citit aproape tot ce s-a scris – în mod sigur a fost filmul cel mai dez­bătut din competiție. Am avut șansa să văd „După dealuri” într-o copie de lucru și da, e un film mare și mă așteptam să facă valuri la Cannes. Spre de­o­sebire de „4, 3, 2”, nu o ca­podoperă „stridentă” care să-ți stîr­neas­că un efect visceral imediat, ci un film mai insidios, care se dez­vă­luie treptat și „lucrează” în mintea ta din ce în ce mai intens pe măsură ce timpul trece (pentru mine, a devenit obsesie). E o ope­ră umanistă de o complexitate ame­ți­toare, ambiguă, ce­rebrală, dubitativă, misterioasă, ca­re nu se lasă dezghiocată ușor. E acum clar că Mungiu nu e un „accident”, ci unul dintre cei mai importanți ci­ne­aști europeni; tot ce sper e să nu trebuiască să așteptăm încă cinci ani pînă la următorul său film.

Anca GRĂDINARIU