Mai mult decît previzibil

Am renunțat demult să mai pierd o noapte ca să văd ceremonia Os­ca­ru­rilor. Nu e ca Olimpiada, un eve­ni­ment musai de urmărit în direct. E foarte lungă, uneori interminabilă, plic­ticoasă și scremută. Ieși mult mai cîș­ti­gat dacă urmărești rezumatul de o oră jumătate de a doua zi sau te uiți la co­mentariile online vitriolate în le­gă­tu­ră cu rochiile vedetelor.

Oricum, Os­ca­ru­­rile sînt mai mult un eveniment mon­­den ce strînge crema cremei în ma­terie de glamour hollywoodian și mai puțin o celebrare a celor mai valo­roase filme dintr-un an. Premiile Aca­demiei Americane n-au fost nicioda­tă un indicator al calității cinema­to­gra­fice; mai des au fost răsplătite fil­me­le mediocre, pompoase sau te­zis­te, împinse în față de o campanie agresivă de advertising, decît cele ca­re ar fi meritat cu adevărat (printre ce­le mai revoltătoare omisii se nu­mă­ră „Taxi Driver”, „Raging Bull”, „Ci­ti­zen Kane”, „Saving Private Ryan” sau „Brokeback Mountain”).

Pentru mi­ne, singura miză ar fi fost dacă aș fi antici­pat ceva suspans – dar era mai mult de­cît previzibil că „The Artist” va fi ma­rele cîștigător. „The Descendants” n-a­vea nici o șansă: era prea calculat, prea țipa prin toate fotogramele „da­ți-mi un Oscar!”. „The Artist”, în schimb, e un artefact hollywoodian, o odă adusă unei epoci de glorie de mult apusă a ci­ne­maului american, mi­zea­ză pe nostalgie, are un amestec ni­me­rit de pa­tos, vervă, melancolie și tandrețe, in­ven­tivitate vizuală, și un cîi­ne – Uggie – care fură toate scenele. Ținînd cont că Hollywood-ul iubește filmele „des­pre sine” și că l-a avut pe influentul pro­ducător Weinstein în spa­te, pelicula a fost, de la distanță, favorita. Spec­ta­colul de anul ăsta a fost cuminte și obosit, cam ca pentru pensionari: glu­me­le lui Billy Crystal au fost ră­su­fla­te; montajul cu „răposații” a fă­cut gre­șea­la de prost gust de a fo­losi ca fundal sonor „What a wonderful world” (?!); iar dacă producătorii cred că iritanții Cirque du Soleil sînt o gură de aer proaspăt, probabil că se­ni­litatea îi face să se creadă încă în anii ’90.

Vedetele ediției au fost „com­pleta” Meryl Streep, care a luat al tre­­ilea său Oscar (oarecum nescontat) pentru rolul din „Iron Lady”, unde s-a metamorfozat incredibil în Margaret Thatcher și care, pe scenă, a fost de-a dreptul hipnotică și piciorul An­ge­li­nei Jolie. Acesta, ridicol de hiper-expus prin șlițul unei rochii negre, a părut că prinde o viață a sa și a devenit, rapid, un fetiș pop cultural foarte ironizat. Pentru mine, ceremonia mai ireveran­tă, mai picantă și mai scăldată în al­cool a Globurilor de Aur e mult mai excitantă.

Anca GRĂDINARIU