Generația lui Harap-Alb

Fireşte că ne bucură calificarea la Euro 2016. Şi abia aşteptăm să vedem ce talent are fiecare dintre însoţitorii lui Iordănescu.
Suporterii români au primit vestea calificării la Euro 2016 cu resemnare mio­ri­ti­că. N-au dat năvală la aeroport să în­tîm­pi­ne delegaţia „tricoloră”, după triumful din Fe­ro­e. „Nu mai ştim să ne bucurăm!”, a decretat selecţionerul Iordănescu. Ba ştim, dar „na­ţionala” de fotbal nu mai reprezintă de mul­tă vreme unica sursă de bucurie a po­po­rului de microbişti.

De la Euro 2008, ultima oară cînd România a participat la un turneu final, au trecut şapte ani şi mai bine. Timp suficient să se înnoiască toate celulele dintr-un or­ga­nism uman. Am devenit alţi oameni de atunci, alţi suporteri. E ca şi cum Iordănescu le-ar reproşa unor necunoscuţi de pe stradă că nu-l salută. Ceea ce nu s-a schimbat e „na­ţionala” însăşi şi schelăria birocratică din jurul ei. Asta e curios. La lot au fost che­maţi tot felul de jucători, primul „11” a su­ferit tot felul de experimente. Pe finalul campaniei pentru Euro 2016, s-a ajuns la formula vaccinată împotriva victoriei. Mai aveam un pas pînă la eradicarea golului! Peste 600 de minute fără să marcăm… Dacă nici acesta nu e suspans, atunci e somnifer.

Pe banca tehnică, Iordănescu, An­tre­no­rul Secolului, l-a înlocuit pe Piţurcă, Re­zi­lie­rea Secolului. Şi tot nimic. Nici o schimbare de stare în jocul „naţionalei”. Fotbaliştilor noş­tri le e indiferent dacă ajung la minge, în schimb sînt vizibil deranjaţi cînd mingea ajun­ge la ei. Dacă n-ar fi declaraţiile de răz­boi de după meciuri, s-ar spune că e o echi­pă complet lipsită de mize. Nici măcar nu pu­tem vorbi despre o generaţie, ci despre un fel de compilaţie, care-i pune la un loc pe cei cres­cuţi cu cheia de gît şi casetofonul pe umăr, pe cei cu blog, pe cei cu iPod-ul în urechi.
Peste atîta diversitate mai dai doar în echipajul lui Harap-Alb. Greu să pui un nume cu priză la public acestui taraf de veterani, ca Raţ, şi debutanţi de peste 30 de ani, ca Hoban. „Tezaur folcloric” e luat deja. Ca să nu mai vorbim de faptul că, unde fotbal nu e, nici charismă nu e! Oricît ar experimenta Generalul, cu apă sfinţită, cu tămîie, cu busuioc, chimia dintre „naţională” şi su­por­teri a dispărut. A devenit istorie. Mai de­gra­bă o găseşti în tabelul lui Mendeleev de­cît în tribunele care cer demisia.

Federaţia nu face nici ea progrese în privinţa asta. Noua conducere n-a stricat feng-shui-ul de la Casa Fotbalului, dim­po­tri­vă, s-a străduit să-l îmbunătăţească. A tran­sformat comunicarea cu publicul într-un bibelou corporatist, cu două feţe. Pe de o parte, FRF finanţează spoturi care să-i che­me pe suporteri alături de echipă. Pe de altă parte, cea concretă, după ce suporterii vin la stadion devin brusc cantitate dispensabilă, a 12-a roată la bicicletă. Sînt lăsaţi să plece aca­să pe jos. Spectatorii pun umărul la o cali­ficare de 12 milioane de euro, bonus de la UEFA. Iar Federaţia nu găseşte 60.000 de eu­ro, să asigure program prelungit la me­trou şi RATB, după meciul cu Grecia. Deşi şi-a întors buzunarele pe dos, n-a găsit nici scuze să le prezinte fanilor. Adevărul ade­vă­rat e că n-avea. Scuze. Dar de chemat tot îi cheamă pe oameni. Veniţi că-i vopsit gardul! Şi-năuntru, minighepardul!

Şi-apoi, tot suporterii sînt moralizaţi că nu se bucură destul de convingător, să-i crea­dă şi sponsorii „naţionalei”. Se bucură, dar o calificare tîrîş, pe coate, nu oferă mo­ti­ve solide pentru isterii colective. Tot ai noştri sînt. E bine că vor fi acolo, la Euro 2016. Dar în jumătate de an, echipa n-are cum să se dea peste cap şi să crească pînă la poarta adversă. Tot ce putem face e să ne pregătim o pungă de hîrtie, să umblăm cu ea pe cap, la nevoie. Şi să le ţinem pumnii, să nu pice în grupă cu Albania şi să nu joace finala cu Franţa. Nu sînt de încredere „cocoşii” pe teren propriu! Să nu păţească Budescu precum Ronaldo, la Mondialul din ’98, să facă vreo indigestie improbabilă de la sarmale, taman înaintea meciului.

Text scris de Maria Andrieș, jurnalist gsp.ro