Femeia cu pușca în mînă: Liviu Dragnea

Cînd a elaborat legea descentralizării, Liviu Drag­nea s-a purtat ca o femeie care trage pentru prima data cu pușca: a închis ochii și, cu mîna tremurîndă, a apăsat pe trăgaci, în speranța că glonțul își va găsi el calea către țintă. Sau nu.

Pînă și un neofit poate depista rapid, fără să intre adînc în intimitatea textului de lege, cîteva neajunsuri ma­jore ale proiectului. Unul este pripeala cu care s-a lucrat. În primul draft oferit opiniei publice, în capitolul privind descentralizarea sistemului de sănătate, la pa­gi­na 46, scria că „Ministerul Agriculturii asi­gură controlul și îndrumarea di­rec­țiilor agricole județene”. Cei care au scris le­gea au copiat articolul similar din capitolul pri­vind agri­cul­tura, de la pagina 5, și l-au pla­n­tat în capitolul pri­vind sănătatea, dar au uitat să mai schimbe numele mi­niste­ru­lui. Eroarea a fost corectată în versiunea finală, dar ea stă mărturie asupra seriozității inițiatorului.

Generator de frisoane e și caracterul profund dis­cre­țio­nar și negociabil al domeniilor care vor fi des­cen­tra­li­za­te, ceea ce arată că la baza legii nu stă un concept coe­rent, o politică publică unitară. Ministrul Internelor, Ra­du Stroe, s-a opus descentralizării Poliției, iar Liviu Drag­nea s-a conformat și a renunțat să transfere atri­bu­ții polițienești către autoritățile locale. Și poate că e mai bine așa. Delegarea oricărei autorități de forță către ad­mi­nistrațiile județene este un pericol în sine, cînd știm foarte bine cine stă la primire.

La Ministerul Muncii, situația e și mai hazlie. În pro­iectul inițial, Liviu Dragnea viza descentralizarea doar a unei părți, mai exact cea care se ocupă de prestațiile și plățile sociale, pentru că titularul portofoliului, Mariana Câmpeanu, se opusese public la o descentraliziare to­ta­lă. Pentru ca după două săptămîni să vedem că, în ver­siu­nea finală a proiectului, Ministerul Muncii a dispărut cu totul din planul de descentralizare.

Dar problema cea mai gravă pe care o ridică proiectul este cea privind patrimoniul public și privat al statu­lui, care se sparge în 42 de entități și se transferă me­can­ic către județe și municipiul București. Pînă acum, orice afectare a acestui patrimoniu (schimbare din regim public în regim privat și invers, concesionări, închirieri, vînzări – într-un cuvînt tranzacții) se făcea prin hotărîre de guvern, obligatoriu publicabilă în Monitorul Oficial. Acum, aceste lucruri se pot face prin simple hotărîri ale Consiliului Județean, a căror publicare nu este o­bli­gatorie. În versiunea inițială, aceste tranzacții se puteau face cu avizul ministerului de resort. Ulterior, Liviu Drag­nea a revenit și, în versiunea finală, a statuat că aceste tranzacții se fac doar prin hotărîre de guvern. A rezolvat el problema? Cîtuși de puțin.

Transferul de proprietate se face laolaltă cu toate prerogativele pe care le presupune proprietatea, printre care se numără și dreptul proprietarului de a dispune după bunul plac de propriul patrimoniu. A condiționa acest drept de existența unei hotărîri de guvern înseamnă a afecta un drept constituțional. Și e ușor de intuit că, după intrarea în vigoare a legii, se vor găsi niscaiva baroni locali care să conteste la Curtea Constituțională, cu șanse de succes, exact acest articol și să capete dreptul absolut de a dispune după bunul plac de patrimoniul ce le-a fost încredințat cu atîta ușurință. Nu-mi rămîne, pentru Liviu Dragnea, decît un sfat: inspiră adînc, expiră cam două treimi din aerul din plămîni, ține-ți respirația, pune pe aceeași linie cătarea, cuiul cătării și ținta, după care apasă ușor trăgaciul. Așa se trage cu pușca.

Liviu AVRAM, redactor-șef adjunct la „Adevărul”