Două teze interdependente despre monarhie: restaurare și instaurare
Cap în cap 6 noiembrie 2012 Niciun comentariu la Două teze interdependente despre monarhie: restaurare și instaurare 0Dezbaterile pe tema „republică versus monarhie” în România, atîtea cîte există, ar putea fi segmentate în două componente interdependente. Prima se referă la „restaurarea” monarhiei, s-a declanșat încă din decembrie 1989 și a scăzut în intensitate. Cea de-a doua vizează „instaurarea” monarhiei și se află abia la început.
Teza „restaurării” monarhiei pornește de la convingerea că pentru vindecarea rănilor comunismului (cărora, în timp, li se adăugau altele noi, produse de tranziție) era necesară revenirea la o formă de guvernare care, în 1945-1947, promitea să-și întărească virtuțile și să-și corecteze defectele, dar care a fost eliminată de ocupantul străin. Această cale părea a se redeschide în decembrie 1989, iar eșecurile politice și economice ale anilor 1990 au făcut ca această opțiune să reziste: paranteza nefericită (anii comunismului plus, eventual, anii tranziției) trebuia închisă prin revenirea la valori și instituții democratice mai vechi, pe temelia cărora să se construiască altceva. Regele Mihai este simbolul viu al acestor valori, iar vîrsta sa înaintată nu este un impediment, pentru că valorile și instituțiile supraviețuiesc oamenilor ce le întruchipează.
Teza „instaurării” monarhiei pornește de la intuiția defectelor soluției constituționale alese după decembrie 1989 și de la aceea că ne-am putea afla în fața unei alegeri în privința viitorului, iar argumentele legitimității și tradiției rămîn într-un plan secundar. Monarhia propusă este cea pe care românii o cunosc din contactul (direct sau mediat) cu realitățile monarhiilor occidentale – contează mult și aspectele ceremoniale, cotidiene, chiar mondene. Regele este un arbitru politic onest, generator de solidaritate națională. Suveranul și ceilalți membri ai Casei Regale se angajează să fie modele în societate, să îmbine vechile tradiții cu valorile noi, asociate progresului.
Aceste teze au generat reacții și contrareacții. Evident că discursurile monarhiste cele mai convingătoare sînt acelea care combină în mod adecvat punctele tari din ambele viziuni, iar asemenea discursuri – fără a fi numeroase – există. În timp, „instaurarea” va cîștiga tot mai mult teren în detrimentul „restaurării”, în rîndurile partizanilor monarhiei.
Cît de numeros și de influent va fi acest grup în cadrul societății, în anii și deceniile viitoare, va depinde mult de performanțele actualelor instituții politice ale țării.
Lucian Dîrdală este analist politic și lector universitar









Adaugă un comentariu