Demnitatea Regelui Mihai

Aveam 12 ani cînd a venit Re­vo­luţia din decembrie 1989. Prin ur­mare, nu pot pretinde că am înţe­les ceea ce se întîmpla; dimpotrivă: min­tea mea de pionier fruntaş refuza să priceapă că aşa ceva este posibil. Pen­tru mine, a vedea scris pe o pan­car­tă sau a auzi strigîndu-se „Jos Ceau­şescu” (imagini şocante, pe care le surprinsesem la jurnalul televiziunii bulgare) ţineau de domeniului ab­surdului. Oricum, ţin minte că mi-am însemnat într-un carnet (pier­dut acum) toate evenimentele care mi se păreau importante. Entu­zias­mul m-a cuprins şi pe mine brusc atunci cînd am auzit că „de acum îna­inte se vor găsi portocale”. Prin ur­mare, am început să cred că Ion Ili­escu, Petre Roman, Gelu Voican Voi­culescu sînt oameni buni, care ne-au scos dintr-o mare belea. După aceea, mai mult dintr-un spirit de frondă specific pubertăţii şi adolescenţei, am început să mă arăt reticent faţă de preferinţele politice ale unor persoane din preajma mea. Începeau să-mi placă „golanii” din Piaţa Uni­versităţii, începeam să nu mai rîd de papionul lui Ion Raţiu sau de faciesul lui Corneliu Coposu. Pen­tru vîrsta mea, era suficient.

Aşa se face că păstrez viu în me­morie momentul, deformat teribil pe unicul post de televiziune, aflat la cheremul regimului Iliescu, cînd Re­gele Mihai era prezentat ca un fel de terorist care descinsese în pa­trie pentru a spori haosul, pentru a in­cita la violenţă, pentru a fura revo­lu­ţia etc. De aceea, se spunea, înlă­tu­rarea sa este absolut necesară pentru a nu pierde ceea ce s-a obţinut cu sînge şi alte sacrificii. Pentru obiec­tivitatea relatării momentului, recurg la o foarte bună documentare a fap­telor, alcătuită de Domniţa Ştefă­nes­cu în lucrarea Cinci ani din istoria României. O cronologie a evenimen­telor. Decembrie 1989 – decembrie 1994. Data de 25 decembrie 1990. Cu un an înainte fusese asasinat Ceau­şescu, din ordinul urmaşului său Ion Iliescu. „Mihai de Hohen­zol­lern este din nou izgonit din ţară. Orele 18, 15, aeroportul Otopeni. Sosesc cu o cursă Charter fostul suveran al României şi membrii familiei rega­le. Sînt invitaţi în salonul oficial, se cons­tată că au paşapoarte diplomatice da­neze, fără viza română de intra­re în ţară. Li se acordă o viză provizo­rie de 24 de ore. Familia regală se în­dreaptă spre Piteşti, în drum s­pre Curtea de Argeş, unde voia să asiste la o slubă religioasă. Între timp, la emisiunea Actualităţi a Televi­ziu­nii se anunţă că ex-regele Româ­niei a intrat clandestin în ţară, iar pre­zenţa lui este indezirabilă. (…) În consecinţă, pe autostrada Bucu­reş­ti-Piteşti, la km. 110, se improvi­zea­ză un baraj cu vehicule militare şi trac­toare pentru capturarea indezira­bili­lor. Suita regală este somată, sub ame­ninţarea cu arma, să oprească şi este condusă apoi, tot sub ame­nin­ţarea armelor, la aeroportul Oto­peni, unde ajunge la miezul nopţii.” Fap­tele par decupate dintr-un scenariu de thriller poliţist cu Bruce Willis în rolul principal. Aşa cum fusese obligat de comunişti să abdice şi să părăsească ţara în decembrie 1947, sub ameninţarea armelor, tot aşa era întîmpinat Regele în decembrie 1990, de noua generaţie de comu­niş­ti care, culmea ghinionului, con­fis­ca­seră la noi revoluţia anticomu­nis­tă.

De ce cred că această scenă es­te simbolică pentru toată istoria noas­tră postdecembristă? Pentru că atunci s-au aflat, după mai bine de 40 de ani, față în față cele două Ro­mâ­nii, scindate în 1947: una care încer­case dramatic să păstreze normalitatea, în pofida numeroaselor van­da­lizări ale democrației cărora fusese silită să li se opună (naziste, legio­na­re, comuniste – experiențe la fel de vinovate și de blamabile ale oro­rii); cealaltă – provenită direct din comunism, vicleană, pregătită să con­fiște puterea și să profite de pe ur­ma naivității politice a unui popor spălat pe creier jumătate de secol.

Mai era poporul român cel pe care Regele fusese silit să îl pără­sească în 1947? Monarhul credea că da, în ciuda atîtor zeci de ani și de suferințe și de manipulări.

Am recitit în zilele care s-au scurs de la moartea Regelui Mihai „În fața neamului meu”, cartea-dialog cu scriitorul Mircea Ciobanu. Pentru că l-am res­­pec­tat mult pe Re­ge și cred că s-a încheiat cu el orice șan­să de repre­zentare simbolică pe care o mai aveam. Nici o altă persoană nu ne mai poate reprezenta simbolic de acum. Asta o poate face un mo­narh, nu un politician modern, oricît de carismatic și onest ar fi el (nu e cazul nostru, azi!). Zic așa pen­tru că monarhia e din altă lume, încă nesecularizată. O lume pentru care Regele este unsul lui Dumne­zeu. De aici inactualitatea ei. Trecem… Și m-am uitat cu atenție la unele fotografii ale lui. În toate, absolut în toate, chiar și în cele în care apare în mijlocul unei mulțimi care îl ac­la­ma, Regele pare și chiar este foar­te singur. Definitiv singur. Irevo­cabil singur. O singurătate în care a rămas prins, ca într-un doliu per­petuat, de la finele războiului. Or, asta e o mare calitate. Și e semnul demnității lui. O demnitate drama­tică. Să revin. Citesc altfel acum spu­sele Regelui. Pricep altfel ți faptele lui. Și mi-am dat seama de ce. Așa se întîmplă de cîte ori moare un om care avea un loc stabil în imagi­narul meu. Faptele și cuvintele lui ca­pătă altă pondere. Mi-am dat sea­ma, ziceam, de ce. Pentru că moartea pune o pecete pe faptele și vorbele și eventual pe scrisul nostru. (Ci­ti­ți literal: pecete, ceară roșie, tot ta­cî­mul…) Le consacră. Le auten­ti­fică. Le dă BT-ul. În orice caz, le o-fi-ci-a-li-zea-ză. Le mută în istorie.

Odată cu moartea ultimului Re­ge România s-a despărțit de o par­te dramatică, dar demnă din is­toria sa.

de prof. univ. dr. Bogdan Crețu, director al Institutului de Filologie Română „A. Philippide” și critic literar.