„Cînd vezi ce au făcut unii din țara ta, poți ierta așa ceva?”

Cap în cap Niciun comentariu despre „Cînd vezi ce au făcut unii din țara ta, poți ierta așa ceva?” 17
„Cînd vezi ce au făcut unii din țara ta, poți ierta așa ceva?”

Marți după-amiază, cînd am auzit că a mu­rit Regele Mihai, eram pe drumuri în pa­ro­hie, de la o familie la alta. Cum mă aflam pe-aproape de biserica noastră, m-am abătut din drum, cu gândul că, poate, o găsesc li­be­ră (în timpul săptămânii, parohia sco­ți­ană care ne găzduiește o închiriază uneori pentru alte ac­tivități). Biserica era goală. Mi-am pus epitrahilul și am citit ectenia pentru morți, apoi am tras clopotul din altar, vreo cinci mi­n­ute, pentru ultimul rege al româ­ni­lor.

Cînd eram copil, i-am văzut prima dată chi­pul pe un ban vechi de 100 de lei, din co­lec­ția mea de monede. Tatăl meu, care avea 17 ani în 1947, mi-a cîntat de mai multe ori im­nul regal, pînă l-am învățat și eu. Am crescut într-o familie de monarhiști, cu unchi și mă­tu­șe contemporane tînărului Rege Mihai. La întîlnirile noastre de familie, vesele și in­ter­minabile, am auzit toate scenariile despre 23 august 1944, abdicarea, cei 1000 de tineri în primejdie de a fi executați, exilul, Comi­te­tul național român, Rădescu, Vișo­ia­nu etc. Eu am învățat prima dată istoria de la cei ca­re au trăit sub ea, așa cum eu o trăiesc astăzi pe a mea.

Apoi am avut șansa să-l văd de aproape pe Regele Mihai, de Paștile anului 1992, la Put­na, unde am fost trimis de ziarul la care lucram. La sfîrșitul unei zile în care Regele pri­mise zeci și zeci de reporteri, am apucat și eu să ajung lîngă el și să-i pun cîteva înt­re­bări, pentru un mic interviu. Nu mai știu ce l-am întrebat, dar în momentul acela nu mai avea nicio importanță. Stătea pe un jilț de lemn ca un tron, în mijlocul unei săli înalte de muzeu, și arăta ca un rege. Nici nu mai trebuia să spu­nă nimic pentru că simpla lui pr­e­zență acolo spunea totul, – tot ce aveam noi nevoie.

M-a durut enorm că nu a rămas pe acel tron de la Putna. Că într-o zi a fost (rău) sfă­tuit să coboare de pe el ca să trăiască printre cele mai toxice personaje ale neo-comuni­s­mu­lui și neo-securității care, cred, ne-au fă­cut un mai mare rău decît comunismul în­suși în 45 de ani, pentru că ne-au făcut răul de pe urmă. Că le-a întins mîna celor care l-au întors și ne-au întors din drum, a stat la masă cu ei și le-a legitimat astfel (deși știu foarte bine că nu asta a vrut bunul nostru Rege) puterea do­bîn­dită prin corupție, min­ciu­nă și diversiuni se­cu­ristice. Erau anii cînd tocmai se așeza noua clasă a „baronilor” pol­i­tici, cînd pro­cu­ro­rul Panait era împins să se sinucidă pentru că le strica socotelile și cînd începea cel mai mare exod al românilor.

S-a spus că această schimbare de atitudine a Regelui față de cei care îl ținuseră pînă atunci în exil a fost un model de „iertare ab­so­lută”, de „iubire exemplară a vră­jma­și­lor”. Nu cred în această explicație, bună pentru un călugăr, dar nu pentru un rege, sau nu în­tot­dea­una. Iertarea vrăjmașilor poate să fie nu­mai în nume propriu: nu poți ierta pe cei care au greșit altora și cu atît mai puțin poți ierta pe cei care au greșit unui popor întreg.
Într-un interviu acordat domnului Eugen Tomiuc pentru postul de radio „Europa li­beră” în vara anului 2009, după ce i se amin­tește că „puterea de la București” l-a tratat cu ostilitate, Regele este întrebat dacă „miracolul” căderii comunismului „a fost dus pînă la capăt”. Iar răspunsul său a fost acesta: „Se vorbește foarte mult despre iertare, care este bună din punct de vedere al moralei creștine. Există însă anumite nuanțe și anumite poziții.

Datoria mea, fie că sînt încă sau nu regele în func­ție al României, rămîne să am grijă de țara mea. Ați amintit mai devreme că s-au pur­tat urît cu mine… Da, e adevărat. Și cît am fost departe, și după ce m-am întors. Dar aceas­ta este o problemă personală, iar în chestiuni de ordin personal, poți ierta sau nu, e o decizie proprie. Dar, atunci cînd vezi ce au făcut unii din țara ta, poți ierta așa ceva? Eu, ca un creștin, consider că nu, nu po­ți. Zeci de milioane de oameni au fost practic distruși, au trecut printr-un iad absolut, iar dintr-o dată vine cineva și spune, ei bine, totul s-a sfîrșit, să uităm. Nu, să nu uităm. Poporul evreu are un fel de rugă­ciu­ne, cred că titlul ei e „Ne amintim”. Iar dacă poporul nostru și alte po­poare vor ține min­te, acela va fi un fel de a gîn­di perfect moral și pozitiv.”

Ne amintim. Dar nici nu e greu să ne amin­tim „ce au făcut unii” cu țara noastră, și înainte de 90, și după. Din cauza lor, un sfert de popor ne-am mutat încetul cu încetul în lumea largă, suntem acum „românii de pretutindeni”. Ceilalți din țară, cei mai mulți, își amintesc în fiecare zi, pe pielea lor. E un bles­tem cu care ne culcăm și ne trezim de 27 de ani încoace.

Cu cîteva zile înainte de moartea Regelui, mitropolitul Iosif l-a vizitat, pentru a-i da din mîinile sale sfînta împărtășanie. Și pentru că e episcopul meu, am simțit că parcă aș fi fost și eu acolo și i-aș fi dat odată cu el ultima iertare și împărtășire. Dacă aș face un film despre ră­tă­cirea neamului meu, l-aș încheia cu această secvență patetică: un clopot bate într-o bise­rică goală de la capătul lumii, pentru sufletul Regelui care primește ultima împărtășanie din mîinile mitropolitului unui popor ajuns „de pretutindeni”.

Text de Ioan-Florin Florescu, preot și jurnalist. Preluare de pe pagina acestuia, Jurnal Scoțian.

Articole similare:

Autor:

Opinia Studențească

Revistă săptămînală de actualitate, reportaj și atitudine studențească, editată de studenți ai Departamentului de Jurnalism și Științe ale Comunicării de la Universitatea Alexandru „Ioan Cuza din Iași”.

Adaugă un comentariu

Opinia studențească este o revistă săptămînală de actualitate, reportaj şi atitudine studenţească, editată de studenţi ai Departamentului de Jurnalism şi Ştiinţe ale Comunicării de la Universitatea Alexandru „Ioan Cuza din Iași”. A fost înfiinţată în 1974 și continuă tradiția școlii de presă de la Iași.

Căutare

Back to Top