Cel mai important bărbierit din viața mea

Pe vremea aia purtam barba. Una sănă­toa­să – de lumbersexual, cum i-am spune as­tăzi – dar moda venea atunci dintr-un soi de protest mărunt la adresa comuniștilor, care pri­veau bar­ba ca pe ceva suspect. Puteai scăpa însă de reproșurile vreunui activist dacă îi amin­teai că barbă au avut și Marx, și Engels, și Lenin. Mai ales primii doi – lumbersexuali de-a dreptul.

Și nu știu ce-mi vine mie pe 12 iunie 1990 să-mi dau barba jos. Gestul asta îmi va sal­va pielea două zile mai tîrziu, în plină mi­ne­ria­dă. Pe 13 iunie eram în redacţie la „Opinia Studenţească” şi ne uitam la televizor. Am vă­zut incendierea Poliţiei Capitalei și atacarea Televiziunii. Împreună cu Dorina Băeșu, am luat în acea noapte trenul spre București și la șase dimineața eram în Gara de Nord. Aco­lo am auzit că veniseră minerii și, la ieșirea din gară, i-am și văzut. Stăteau pe bordură şi ci­teau „Adevărul”, unul dintre ziarele violent pro-feseniste la acea vreme. Am luat metroul pî­nă în Piaţa Victoriei, dar Piaţa era goală.

Aici m-am despărţit de Dorina şi am plecat pe jos spre Pia­ţa Universităţii. Maşini cu mineri treceau cu viteză în ambele direcţii, fără să pricep de ce. Apropiindu-mă de Universitate, gru­pu­ri­le de mineri pedeştri s-au înmulţit. Unii erau însoţiţi de soldaţi sau de politişti, dar mi­ne­rii erau la comandă. Legitimau lumea pe stra­dă şi, uneori, după criterii numai de ei ştiute, cei le­gi­timaţi erau bătuţi. La mo­men­tul acela nu ştiam că barba şi statutul de stu­dent erau in­fracţiuni. Cînd mi-a venit rîn­dul la control, am scos legitimaţia de ziarist. „Eşti student?”, m-a întrebat unul. „Nu, am ter­minat acum un an, dar sînt ziarist la «Opi­nia Studenţească» din Iaşi”, am răspuns. Cînd au auzit de Iaşi, atitudinea lor s-a schimbat brusc. „Iaşul e cu noi!”, a spus minerul, şi avea drep­tate. Iaşul, cu excepţia studenţilor, era un pu­ternic bastion fesenist. Iliescu l-a adus și pe Mitterand la Iași, cînd, după vizita la Golia, i-au strigat studenții „Francois Mitterand/ Est l’ami des assasins!”

Primele momente cu adevărat crîncene le-am văzut în jurul Poliţiei Capitalei, unde e­rau aduşi arestaţii.

Erau coborîţi din ma­şini pe Calea Vic­to­riei şi, pînă la intrarea în se­diu, erau ţinuţi nu­mai în ciomăgeală, în ap­lau­zele bucureş­te­nilor aflaţi pe trotuar. La un mo­ment dat, cînd „clientul” era o femeie, un bă­trîn de pe margine a cerut puţină milă. Unul dintre minerii din escortă s-a făcut că-i dă un dos de palmă şi bătrînul a dus mîna la piept, s-a dat cîţiva paşi înapoi şi s-a aşezat lîngă un zid. Cineva a început să strige după o pas­ti­lă de nitro­gli­ce­rină. Aici mi s-a părut cel mai pe­riculos, dar nu din cauza minerilor, ci a ap­lau­dacilor de pe margine, care sancţionau pe ori­cine nu se ra­lia veseliei generale. Era sufici­ent să spună ci­neva minerilor „Luaţi-l şi pe ăs­ta!” şi gata.

A doua zi, pe 15 iunie, am fost la spitalul un­de era internat Marian Munteanu, liderul studenților. În aceeași rezervă de două pa­tu­ri era internat și fratele său, Bogdan. Cu Ma­ri­an nu se putea discuta, era inconștient. Cînd am intrat, Bogdan îl ținea de mînă, peste interva­lul dintre paturi.

Bogdan a avut puterea să se ridice și să ne arate spatele: nu avea niciun centimetru de piele care să nu fie vînăt.

de Sorin AVRAM, senior-editor „Opinia studențească”