Astă seară n-avem nimic de pierdut

E marți seară, oră de vîrf și într-un colț al parcului din Piața Unirii din București se încheagă o mulțime. De fapt, nu-i tocmai o mulțime, sînt mai degrabă câteva grupuri micuțe răspîndite pe alei, pe peticele de verdeață dimprejur, pe trotuare. Sînt părinții și prietenii celor care-au murit la Colectiv, sînt tineri care-au supraviețuit acelei nopți și alte cîteva sute de oameni care pur și simplu n-au putut uita ce s-a întîmplat atunci. În mijloc e o cruce albă din pînză, cu numele tuturor celor ce s-au dus. Printre ei se plimbă luminile camerelor de televiziune, iar cîțiva reporteri le pun în față microfoane și-i întreabă ce-și amintesc, ce simt, de ce sînt în seara asta aici, ce se întreabă de obicei la astfel de ocazii. „Să știm și noi de ce au murit”, zice o doamnă. „Vreau să știu de ce mi-a murit copilul”.

În intersecția de-alături se scurge viața obișnuită a orașului, trăită intens de zeci de mii de șoferi ce se întorc de la birou printre claxoane și înjurături pentru a se bucura de o seară călduță în sînul familiei, în fața televizorului, la un film prost ori la știri și mai proaste. Pe lîngă noi trec oameni ieșiți cu alte treburi, care ne-aruncă priviri scurte, încărcate de ură: par să știe mai bine ce-a fost la Colectiv, au aflat de la televizor și de prin site-uri cu conspirații, le-au explicat politicienii. Sub noi e pasajul strîmt ce leagă cele două linii de metrou, pe care la ora asta călătorii îl străbat în pas de pinguin. Pasajul ăsta e legat cu subsolul magazinului Unirea; acolo e un Mega Image ce tocmai se golește de lumînări. O vânzătoare exasperată de avalanșa de clienți ce-i trece prin față întreabă într-un sfîrșit: „Dar ce-i azi, de ce-i atîta lume?”. Un tip masiv și bărbos în haine de piele îi zice că-s trei ani de la Colectiv și că o să fie o comemorare. Femeia nu se tulbură deloc și printre bipurile casei de marcat, zice scurt: „Aha, eu credeam că e vreun spectacol”.

Ies din nou în parc, între oamenii strînși pentru marș. Mai încolo, fîntînile arteziene recent modernizate după o investiție de 7 milioane de euro cîntă bucăți din „Deșteaptă-te, Române!” și țîșnesc în culorile drapelului. Chiar astă seară sunt programate repetiții pentru 1 Decembrie, așa că fîntînile – ca orice bun național – sunt împrejmuite cu garduri, ținute la distanță de poporul cel degrabă stricător.

La un moment dat se apropie un tip pe care-l știu, de-o seamă cu mine, medic stomatolog de profesie, prieten al unui prieten bun. „Ce faci?”, îl întreb. „Mă car în Belgia”, îmi zice el din prima, „n-am la ce să stau”. N-am ce să-i zic decît că sigur o să-i fie mai bine. Pînă de curînd, migrația era un fenomen ale cărui contururi le simțeam, dar care rămînea cumva la distanță de mine: plecau oameni din orașul în care m-am născut, citeam studii și scriam povești despre asta, dar niciodată lucrurile astea nu s-au petrecut atît de aproape, în miezul generației mele. Se adună însă multă deznădejde, iar deznădejdea asta umple bagaje.

Pe la ora 7 se-aprind făclii – cîte una pentru fiecare dintre cei 65 de morți ai Colectivului -, iar lumea se revarsă mai întîi pe trotuar, apoi umple bulevardul. Mergem pe malul Dâmboviței, apoi facem dreapta pe-o străduță, spre maternitatea Bucur. Nu simt furie în jur. Sau, dacă o fi, cel puțin e bine ascunsă sub multe straturi de tristețe. Astă seară n-avem nimic de pierdut și nici de cîștigat, e o senzație care se întinde parcă deasupra bulevardului. Mă uit în urmă, măsor din ochi valurile de oameni și parcă nu mai sîntem așa de puțini.

De Vlad ODOBESCU, jurnalist și senior editor Opinia studențească