Un pedagog de școală veche

Nu îi bătusem încă la ușă și deja îmi ieșise în întîmpinare. Mă văzuse de cum am intrat pe poartă, căci cosea la un goblen la masa de lîngă geam. M-a invitat să intru încălțat deși afară înotai în noroaie, iar pe covorul din casă nu se zărea nici o scamă. În camera de zi, unde sînt primit, pe toți pereții străju­iesc goblene înrămate, așezate ca într-o galerie de artă.

Amintirile fîșiilor rupte de ziar

A strîns o colecție im­pre­sionantă în cei 12 ani de cînd a ieșit la pensie. „O să încerc să-ți răspund cît mai bine, dar să mă ierți dacă nu mă descurc. De acum sînt bătrînă”, își cere iertare, cu o urmă de sfială în glas, doam­na Gavril. A fost învățătoare din anul 1967, de la vîrsta de 19 ani, dar își amintește cînd și ce a învățat în liceu. „Am studiat mai mult partea umană, li­teratura, limbile străine și foarte in­tens limba latină, care e limba de fundament”.

Vocea îi tremură ușor la fiecare cuvînt pe care îl rostește, iar accentul moldovenesc, plin de căldură, este par­că împletit cu un ușor trac. Continuă să îmi povestească și aflu că după liceu a urmat cursurile Institutului Pedago­gic timp de doi ani, unde „ni s-a predat foarte mult pedagogie generală și psihologia copilului. Pe lîngă toate acestea am învățat la Institut și metodicele de predare. Pentru fiecare obiect în par­te ni se preda o metodă diferită pe care trebuia să o știm cu sfințenie”. Îmi explică, în timp ce mîinile tremurînde învîrt o pereche de ochelari sau rup fî­șii din ziarul de pe masă, că în forma­rea unui învățător era foarte importantă practica.

Practica – mama învățăturii

Făcea proiecte de lecții amănunțite și abia după ce stăpînea foarte bine scrierea lor a primit acordul să facă practică, supravegheată de unul din pro­fesorii săi. „Scriam în acele pro­iec­te tot ce trebuia să facem în oră. Spe­ci­­ficam, pe lîngă întrebări, pînă și posibilele răspunsuri ale copilului și reac­ți­ile pe care le poate avea”, și schițează un zîmbet trist în timp ce privește pe geam spre nimic anume, apoi ridică din umeri și continuă ideea. „Dacă nu te descurcai nu puteai merge să faci practică, care era de fapt cea mai im­portantă. Aici se vedea dacă ești po­tri­vit pentru meseria de învățător sau nu.”

După ce a terminat cursurile Insti­tu­­tu­lui, timp de trei ani a predat la o școală la care a fost repartizată de către Inspectorat. Nu a avut nici un cuvînt de spus, era încă în practică. Abia la încheierea celor trei ani, după exame­nul de definitivat și-a putut alege școa­la unde poate preda și astfel a profesat cîțiva ani în satul natal. „Era foarte bine structurată școala înainte. Acum, de cînd s-au tot făcut schimbări, ceva scîrție, nu mai e ca înainte, învățătorii nu sînt la fel de bine pregătiți.”

A ales să iasă la pensie în anul 2000, la doar 52 de ani. „A prins” un decret ce a durat doar șase luni și care le permitea celor care aveau vechimea necesară să se retragă din spatele catedrei. Îmi spune că nu regretă alegerea facută deși tonul vocii ei spune altceva. „În sistemul actual de învățămînt nu aș rezista. E prea multă zăpăceală. Îmi e dor poate doar să predau, îmi e dor de copii.”

Andrei MIHAI