Ultimul templu din Țicău

Cînd dai cu ochii de ea, simți că te-ai întors în timp cu mai bine de un secol, la vremea în care poveștile cu urși păcăliți și vulpi viclene, abia e­rau așternute pe hîrtie. Pentru doamna Nina însă, unul din îngrijitorii ca­sei, bojdeuca este un loc bi­ne­cu­vîn­tat și vorbește despre ea și despre stă­pî­nul său, de parcă ar recita dintr-o carte cu povești. Prima dată cînd po­ves­titorul a ajuns aici, casa „era de o mo­destie copleșitoare, nu erau du­șu­mele pe jos, nici vorbă de curent electric”. A stat mai întîi în chirie la Tinca Vartic, nepoata unui prieten pre­ot, apoi a cumpărat casa de la a­ceasta cu 50 de galbeni austrieci, în­să actul de proprietate a fost făcut pe numele femeii.

Peste căsuța mică, „cu ferestrele cît palma”, timpul pare că a uitat să-și aștearnă praful. Scrinul vechi, lam­pa „Junimii”, candela atîrnată ce ne a­mintește că scriitorul a fost diacon, hărțile îngălbenite, călimara cu condei și portretul de pe perete, sînt frîn­turi de mărturii ale vieții poves­ti­to­rului.

În timp ce se plimbă prin odăile căsuței și în cerdacul unde scriitorul a stat la taifas cu Eminescu, doamna Nina îndeamnă „să ne imaginăm cum stătea la lumina lămpii în nop­ți­le de iarnă lungi, rafturile pline cu cărți…”. Iubește locul acesta și spu­ne că e cel mai important motiv pentru care lucrează aici, deoarece „trebuie să iubești un pic stăpînul casei și pe urmă casa”. Nu se grăbește să plece nici măcar în zilele cînd este foar­te multă lume și nu apucă să bea un pahar cu apă: „ei, după o zi cînd stai și nu mănînci, te așezi colo în am­fiteatru și privești. Abia atunci e fru­mos și abia atunci vezi cum as­fin­țește soarele pe Dealul Șorogarilor și vă spun exact, a fost loc binecuvîntat și aparte”. Ochii îi sticlesc pe sub o­che­larii mici și pare dusă pe gînduri, în timp ce se proptește de cerdac. „În­că se simte liniștea satului de la mun­te, chiar dacă pe partea cealaltă e cartier rezidențial”, mărturisește fe­meia.

În casa din vălătuci, acoperită cu șindrilă și fîntînă în ogradă, într-o zi de iarnă, în alaiul urătorilor, Ion Creangă a murit. Cîțiva ani mai tîr­ziu casa a devenit muzeu căci, după ce a murit și Tinca, un comitet „Crean­gă” a cumpărat bojdeuca de la so­țu­lui acesteia.

Undeva în spate, în locul unei săl­cii, odinioară era o căsuță cu al că­rei stăpîn, Creangă intra deseori în con­flict. Rîzînd, doamna Nina po­ves­tește cum acesta „voia să construiască un paravan în fața cerdacului, iar Creangă îl reclama peste tot, ba la poliție, ba la primărie că îi dărîmă căsuța, ba că îi sapă sub bojdeucă.”

Curtea, pe vremuri era plină de o­ră­tănii, acum este pietruită și îm­bră­cată cu flori și statui ce zugrăvesc chi­­pul scriitorului. „Numai lăstari ai ul­milor bătrîni de altădată au ră­mas”.

Alexandra FILIP