Printre ziduri, în căutarea Carpaților

Din numele scris pe zidul fostei fabrici de Țigarete lipsesc două li­te­re care stau acum sub un morman de frunze tomnatice. Iar din clă­di­rea în care s-au născut „Carpații” lip­sesc pereți, stîllpi și geamuri. Un­de odinioară mișunau oameni, la­tră cîini fără stăpîn. Trecătorii nici nu mai întorc privirea cînd trec pe lîn­gă clădire, priveliștea a devenit pen­tru ei la fel de obișnuită ca o zi de vineri.

La poarta fostei fabrici, și nu la cea a Raiului, veghează Petru, un băr­bat la aproape 30 de ani, care de cîteva ori pe săptămînă ascultă radio în micul său oficiu de la „Ți­ga­rete”. Amintirea perioadei în ca­re la manufactura de tutun se lucra cu motoarele turate la maximum nu îi trezește nostalgie. „Eu urăsc locul ăs­ta! Mă enervează și mă de­pri­mă!”, spune el aruncînd o privire pe geamul mic din oficiul său. Că­me­ruța are o sobă din tablă im­pro­vi­zată și din cînd în cînd Petru își mai aprinde cîte o țigară la focul ca­re arde mocnit. Fosta fabrică este bîn­tuită, asta e clar. Și doar dacă fantomelor le-ar fi de folos pe lu­mea de dincolo poarta de la intrare sau cablurile din fier, am crede că sînt ele cele care mișună nopțile pe aici. Paznicul dă din umeri a ne­ști­in­ță cînd îl întreb despre doi bărbați pe care i-am văzut printre zidurile clă­dirii cărînd saci. „Cred că sînt niș­te lucrători pentru proiectul ăsta al lui Ceaușescu”, răspunde amuzat și un gînd îl face să rîdă zgomotos. „S-ar răscoli Ceașcă în sicriu de 1000 de ori dacă ar vedea ce-a ră­mas din panarama asta de «Ți­ga­re­te»”.

Ultimii locuitori nu sînt oameni

De ultimele cărămizi și urme de fier au grijă „lucrătorii pentru pro­iec­tul lui Ceaușescu”, cum le-a spus Petru – hoții de fier vechi – cum le-ar spune lumea. Doamna Geta vine de ani și hrănește cîinii ca­re și-au făcut din fosta fabrică un stăpîn de nădejde care îi apără de frig. Și de oameni pentru că „au fost chi­nuiți și abandonați înainte să a­jungă aici. Fiecare are povestea lui. Uite, Sura a fost găsită într-un container”, spune binefăcătoarea mîn­gî­ind blana cățelului pistruiat.

Asociație sportivă din cărămidă sfărîmată

Doam­na Geta își amintește că îna­in­te, „prin ’77, producția era foar­te mare și se lucra cu seriozitate. De gard nici nu aveai voie să te apropii, creș­teau doar trandafiri”. Gar­durile au căzut pradă iar în lo­cul florilor cresc mărăcini și răsar sti­cle de plas­tic. „Aici, sus, era o bază spor­tivă, scrie pe partea cea­lal­tă «Asociație sportivă». Iar aici era can­tină, veneau și copii ca să ser­vească masa, sînt poze în care apar și ei pe sus”, mărturisește doamna Ge­ta. Clă­direa spre care arată fe­me­ia se sprijină în niște pereți fra­gili precum o cutie de chibrituri. Nu mai are geamuri și înăuntru, pe jos, se a­mestecă bucăți de gresie și că­ră­mi­dă sfărîmată.

Pilonii din fosta sală de produc­ție fac umbră pe podeaua cimentată pe care pașii lasă un ecou de pustiu. Într-un colț, îngrămădită, văd o pla­pu­­mă murdară, ruptă din loc în loc și alături, o sticlă de bere pe fundul căreia se mai scaldă cîteva picături de alcool. La etaj, printre bucăți de ciment și cioburi găsesc un morman de hîrtii vechi. Una dintre ele este un bilanț de producție, ultima însemnare datînd din mai 2002: „De­numirea produsului: «Carpați». Bu­căți predate: 5 (cinci)”. Este po­sibil să fie ultimele cinci pachete de țigări care au ieșit pe poarta unității. Acum pe poartă ies doar cîinii. Dar, vai, am uitat că nu mai este poartă.

Cristina BABII