Prostia nu încape într-un manifest

Sîntem o nație de aroganți care au distrus cultura respectului. Acum, o­chii se măresc și urechile se ascut în fața celor care își dau mai mult cu pă­rerea, chiar dacă nu au nimic de spus. Și după ei ne mulăm încet-încet și noi. Citim o carte și vorbim de par­că am fi citit zece sau scriem un articol și ne comportăm de parcă am fi ter­minat o enciclopedie.

Sîntem educați să ne îndoim. Și nu este vorba de scepticismul de bun simț, în care cineva îți spune că pă­mîn­tul este pătrat și tu-l întrebi care-s colțurile. E vorba de îndoiala bu­nu­lui simț. Întoarcem ochii către oa­me­nii de lîngă noi, care ne dau crezare dincolo de complezență și le ju­de­căm fiecare acțiune. Pentru că ne pla­ce să fim șefi. Dacă se va introduce vreoda­tă lobby-ul în Parlamentul din România vom pleda pentru o nouă le­ge a muncii: să nu existe muncitori, leneși, sclavi sau iobagi. Să fim toți niște șefi micuți. Spunem că ne-am să­turat să fim boii care trag mereu la jug, deși mulți dintre noi stau cu bur­ta la soare și rumegă fîn toată ziua.

Dar dintre toate, cel mai mult sîn­tem ipocriți. Prin același mi­me­tism al aroganței, pe noi nu ne ating problemele cotidiene. Le înghițim, le sufocăm, ne lipim pe buze un zîm­bet al superiorității și nu ies la su­pra­fa­ță decît atunci cînd stăm singuri în pat, în miezul nopții. Atunci ră­buf­neș­te tărîțea din noi și-i înjurăm pe cei care ne-au făcut să ne călcăm în picioare principiile cu care am crescut de mici. Pentru că noaptea ne a­du­cem aminte că, odată, aveam in­ten­ții nobile. Era pe vremea în care mergeam la biserică deși lumea ne învăța că Dumnezeu se măsoară în par­ticule. Dar în cazul ăsta ne compla­cem în ipocrizie. Închidem ochii, ne întoarcem pe o parte și murmu­răm o rugăciune. Nu e la modă să crezi în viață după moarte, dar n-ar fi frumos dacă ar exista?

Cătălin HOPULELE