Scurta beție portugheză

Uităm să fim recunoscători pentru ce-avem dat de la Dum­nezeu. Pentru bere – cel mai des. Pentru PET-urile de doi litri ju­mă­ta­te, pentru metrul și roata de bere, pentru halba de un litru rece pînă la aburi, pentru țapul cu gheață, pentru doza și sticla de jumătate de litru. Pentru că avem de ce să spunem „litru” atît de des. Păcatul românesc ăl’ mai ma­re, slăbiciunea de la inimă în fața dungii de spumă urcate pe vîrf de halbă nu e, culmea, și ăl’ mai pe­riculos. Periculos e să-l lași pe român să iasă din beciul lui de bel­fer și să intre într-un bar, su­per­mar­ket, crîșmă ordinară sau res­ta­u­rant din vreo cîteva alte țări e­u­ro­pene.

N-am văzut niciodată un ro­mân explicînd cu-atîta pasiune și mîndrie cum poți umple o sacoșă maieu cu două – trei PET-uri de bere și-apoi ce-i ăla PET pînă cînd am ajuns în Covilhã. În orașul ăsta portughez de munte poți să pre­dai dozaj și îmbuteliere ca pe-o ma­tematică de liceu și te faci ascultat. Studenții cască ochii și-și lasă buzele să se despartă a poftă, studentele zîmbesc a „vai de mi­ne”, părinții îi mulțumesc lui Dum­nezeu. Sangria e singura care se vinde în sticle îngrijorătoare, dar e cu chiu, cu vai motiv de în­grijorare. Iar berea nu sare de 330 ml nicăieri. Cea mai mare poznă por­tugheză cu bere, botellón-ul, e-o adunare într-un parc, pe-un pod, pe-o statuie, sub un balcon și între băutori se pasează o sticlă pitică, urîtă și grăsună de-un litru. Nu­mai ei văd rostul unui „butoiaș” la doi jumătate. Nimeni altcineva nu înțelege de ce-ai pune bere în plastic și plasticul pe masă, cui nu-i ajunge a zecea parte din el. Sau de ce vorbim despre bere cu un soi de dezmierdare, ceva între drag și refugiu. Între greață și respect. Ca și cum PET-ul, metrul, roata, halba, țapul, doza, sticla ne-ar umple cu puțină siguranță, un confort care se oțetește, de la care te doare capul și duhnești ca o dugheană. Dar fiecare e-a ta.

Și dacă vrei, n-o împarți cu nimeni.