Ultimul cer
Navighează pe-o pagină de carte 2 iunie 2010 Niciun comentariu la Ultimul cer 2Leopold Auberg n-a respirat timp de cinci ani. A ținut ochii închiși și a așteptat să treacă năpasta pe lîngă el. Lagărul rusesc, însă, și-a înfipt atît de tare colții în carnea tînărului homosexual încît urmele de mușcătură de văd bine și după 60 de ani. Încă se mai teme că ar putea fi judecat de sovietici pentru iubirea obscură pe care o nutrea față de nazism.
Își amintește atît de viu oamenii care treceau împovărați de lanțuri pe lîngă el. Nu a ajutat pe nici unul să se ridice de jos, pentru că atunci i-ar fi zburat pe loc un glonte, drept pe lîngă urechi. Poate, chiar l-ar fi nimerit. De fapt, de la moarte îl salvează autoarea Herta Müller de prea multe ori.
În noul său roman, „Leagănul respirației”, doar lui i se acordă o șansă. Ceilalți, stau în umbre groase de sub care nu se pot ridica. Vor pieri atunci cînd ea va considera că au îndurat destul. Iar în momentul în care se hotărăște să îi elibereze, vorbește ea în numele personajului. Face un pomelnic scurt, îi plînge temerile și îl răzbună. Dar moartea este necesară. Oamenii și-ar da brațele la propriu pentru ca cei de lîngă ei să nu fie uciși pentru că nu se mai pot ridica de jos. Își oferă unul altuia lingurile cu care mănîncă la micile mese de lemn putrezit, în semn de dragoste și apreciere.
Cel care va rezista mai mult chinului, va avea statut de erou. Numai Leopold refuză statuia. Vrea doar să scape din îmbrățișarea sfîrșitului și să plece undeva. Își crează o lume în minte, una în care să locuiască singur și să nu trebuiască să răspundă în fața vreunui gardian rus.
Dar pînă apucă să-și fabrice frumoasa pictură în minte, se hotărăște peste noapte. Deja știe unde vrea să se piardă: printre sutele de trupuri care stau întinse pe jos, implorînd pentru un glonte în cerul gurii.
Adriana ZĂVOI
Adaugă un comentariu