Ultimul cer

Leopold Auberg n-a respirat timp de cinci ani. A ținut ochii în­­chiși și a așteptat să treacă nă­pasta pe lîngă el. Lagărul ru­sesc, însă, și-a înfipt atît de tare colții în carnea tînărului homo­se­xual încît urmele de mușcătură de văd bine și după 60 de ani. Încă se mai teme că ar putea fi judecat de sovietici pentru iubirea obs­cu­ră pe care o nutrea față de na­zism.

Își amintește atît de viu oa­me­nii care treceau împovărați de lan­țuri pe lîngă el. Nu a ajutat pe nici unul să se ridice de jos, pentru că atunci i-ar fi zburat pe loc un glonte, drept pe lîngă urechi. Poa­­te, chiar l-ar fi nimerit. De fapt, de la moarte îl salvează autoarea Herta Müller de prea multe ori.

În noul său roman, „Leagănul respirației”, doar lui i se acordă o șansă. Ceilalți, stau în umbre groa­se de sub care nu se pot ridica. Vor pieri atunci cînd ea va considera că au îndurat destul. Iar în momentul în care se hotărăște să îi elibereze, vorbește ea în nume­le personajului. Face un pomelnic scurt, îi plînge temerile și îl răzbună. Dar moartea este necesară. Oamenii și-ar da brațele la propriu pentru ca cei de lîngă ei să nu fie uciși pentru că nu se mai pot ridica de jos. Își oferă unul altuia lingurile cu care mănîncă la micile mese de lemn putrezit, în semn de dragoste și apreciere.

Cel care va rezista mai mult chinului, va avea statut de erou. Numai Leopold refuză statuia. Vrea doar să scape din îmbră­ți­șa­rea sfîrșitului și să plece undeva. Își crează o lume în minte, una în care să locuiască singur și să nu trebuiască să răspundă în fața vreunui gardian rus.

Dar pînă apucă să-și fabrice frumoasa pictură în minte, se ho­tă­răște peste noapte. Deja știe un­de vrea să se piar­dă: printre su­te­le de trupuri care stau întinse pe jos, implorînd pen­tru un glonte în cerul gurii.

Adriana ZĂVOI