Pe unde mai umblă fericirea

Înainte de Revoluție, creșterea unui orfan costa, anual, peste 37.000 de mii de lei. Pentru că nu mai încăpeau în casele de copii și era, totuși, cam scump să-i păstrezi pe toți, Ceaușescu s-a gîndit să-i „exporte”. În schimbul unor avantaje economice, contractele de adopție s-au semnat cu Franța. Zeci de familii de francezi s-au aciuat, după anii ’80, în orfelinatele din România.

Cînd au vrut să-și ia copii acasă, s-au trezit că cei mici n-aveau nici certificate de naștere și nici o șansă să capete vreodată pașapoarte. Revoluția a fost și pentru ei o mare fericire: și-au dus copiii acasă. După zile petrecute la miliție, repatrieri abuzive și greva foamei a francezilor, 63 de copii au plecat, împreună cu noii lor părinți, cu primul avion, în prima săptămînă a lunii ianuarie a anului 1990. Nu mai aveau nimic de așteptat. În aeroportul Otopeni au găsit timp pentru cîteva poze, între două scutece schimbate și încă o tură de plînsete. Unii au rămas aceiași copii și nu găsesc de cuviință să arunce vreun semn de întrebare trecutului. E ca și cum România nici n-a existat vreodată pentru ei, decât într-un dosar de adopție, pe care oricum nimănui nu-i vine niciodată să-l deschidă. În ’90, Roxana Chabin avea opt ani. Ar spune oricînd că e data ei de naștere, oficială și unică.

Întoarcerea dureroasă

Tatăl ei adoptiv, Philippe, a vrut s-o ia definitiv de prima dată cînd a vizitat-o la orfelinat, împreună cu soția lui Marie-Jo, în 1987: „Cînd am văzut-o, părea foarte fioroasă. Ne-am întrebat amîndoi atunci cum o vom «domestici». Marie-Jo, soția mea, i-a întins mîna. Roxana i-a prins-o. Ea singură”. În iunie 1989, Philippe a făcut pentru prima dată greva foamei, în aeroportul din Orly, s-o poată lua cu acte la ei acasă. Și-n România, la începutul lui decembrie ’89, pe nouă, a făcut același lucru, cînd a venit să sărbătorească cei opt ani ai Roxanei. „Greva era ultima mea carte”, povestea Phillipe.

În vara lui 1999, Roxana a venit să-și cunoască părinții naturali. Și-a găsit mama într-un cartier mărginaș al Capitalei. „Mai bine nu veneam, deși nu cred c-aș fi putut trăi fără să știu cine sînt”. Pe tatăl său n-a apucat să-l cunoască. „Tot ce știu e că o bătea. Cînd am întrebat-o pe mama de ce m-a abandonat, n-a știu ce să-mi răspundă. Nici nu cred că știe să scrie, pentru că în documente semnează cu o cruce”. Acum are 28 de ani. Locuiește în orașul Ponthierry și lucrează ca brancardier pe o ambulanță. E lesbiană și nu vrea să vorbească despre asta. De doi ani s-a și căsătorit cu Jennifer Fargier, femeia vieții ei, care are 24 de ani. Se alintă spunîndu-și „bebe” sau „bebinou” și, zi de zi, își reînnoiesc jurămintele pe Facebook. Cresc amîndouă o pisică, iar la adopția unui copil nu s-au gândit încă.

Împlinirea

Dorinel Bastide a fost înfiat odată cu Roxana. Au plecat cu același avion în Franța. Pentru el, România nici nu există. După 20 de ani, timp în care a învățat la școli prestigioase în Franța, Dorinel s-a dus să facă facultatea la Londra. Lucrează într-o multinațională, unde este un talentat matematician financiar.

Colegii de la facultate i-au făcut chiar și un fan-club, unde îl descriu ca fiind „un adevărat prieten. Un mare talent și un matematician care își calculează rădăcina pătrată a 59.674 în cinci minute și-ți spune cât este de ușor”.

Talentul lui, însă, îi vine din altă parte. Este un cîntăreț de operă amator, cu o voce subțire, ca a unei femei. Susține concerte de dragul prietenilor, a studiat canto și pianul și, mai mult ca oricînd, vrea să ajung? mare.

Ionela SĂVESCU