Cod galben de furtună în apartamentul lui Casanova

Un cerc vicios al relațiilor iluziorii te-ar fi putut transforma, sîmbătă seara, în sala mare a Ateneului Tătărași, într-un martor al distrugerii relațiilor interumane, în care comedia și absurdul au dominat. O adaptare a piesei „Boeing, Boeing”, a dramaturgului francez Marc Camoletti, a reușit să facă o sală de oameni să rîdă în hohote la unison și să înțeleagă că, de fapt, „Atenție, aterizăm!” nu e o metaforă, ci e un avertisment al întoarcerii la realitate, după un program bine stabilit. Poantele, trucurile, situațiile stînjenitoare și sarcasmul au fost la ordinea minutului și, cu siguranță, dintre toate femeile care s-au perindat de-a lungul piesei pe scenă, ai fi plecat acasă îndrăgostit de o menajeră și de ironia ei care, la fel ca rîsul tău, ar fi putut fi de neoprit cîteva zile bune după căderea cortinei.

Pe scena sălii „Radu Beligan” a Ateneului din Tătărași decorul te face să crezi că ești vizitatorul un­ui apartament elegant mobilat, al u­nei familii de viță nobilă. Cu pereții de un gri-șters deschis, cu o canapea și un fotoliu din piele roșie și cu șase uși care-ar lăsa pe oricine să eva­de­ze din scenă, apartamentul e gol și-și așteaptă, cel mai probabil, lo­ca­­tarii. Sala e plină de oameni, care s-au îngrămădit și pe scaunele al­be așezate cuminți lîngă cele îmbră­ca­te în catifea roșie și toți așteaptă mur­­­­murînd să se întîmple ceva.

Provincia bate la ușă

Comedia „Atenție, aterizăm!”, o adaptare după piesa „Boeing, Bo­e­ing” a dramaturgului francez Marc Camoletti, regizată chiar de ac­to­ru­l în jurul căruia gravitează între­gul conflict – amorezul Bernard (Da­ni­el Onoae), a umplut sîmbătă sea­ra sala Ateneului de hohote de rîs, ca­re mai de care mai răsunătoare și mai greu de controlat. Construită du­­­pă o structură simplă în aparență, pie­sa pusă în scenă de cei șase ac­tori ieșeni s-a transformat într-un joc complex al trăirilor, chiar sub ochii spectatorilor, care nu-și mai gă­seau liniștea în scaunele mici din fața sce­nei.

Bernard, un fel de Casanova al zi­lelor noastre, intră în scenă și, cu o telecomandă micuță, pornește mu­­zica. Confuz, se lovește de-un su­net neașteptat și-l schimbă imediat, cioc­nindu-se de femeia ce pare să fie, du­­pă spusele sale, tocmai logodnica sa, Janet Jawkins (Erica Moldo­van) – o stewardesă venită din America la Paris, pentru două zile în fiecare săp­tămînă.

Alintîndu-se într-un di­alog suprasaturat de englezisme, cei doi reușesc să te facă să crezi pentru cîteva secunde c-ai nimerit să fii spe­c­tatorul unei comedii de proas­tă calitate, care nu pare să se termine prea curînd. Salvarea vine, însă, toc­­mai de unde nu te-aștepți – din par­tea menajerei fidele a casei, nu­mi­tă Berta (Alexandra Paftală). Cu o sub­ti­li­tate greu de prins din mersul piesei și cu un sarcasm bine articulat, Ber­ta este personajul care ancorează în realitate și, pe alocuri, mai salvează din penibilul în care lan­țul de iubire se încîlcește uneori. Afli care-ajunge să fie, de fapt, in­triga întregii piese atunci cînd în scenă intră Robert Castin (Dragoș Maftei), un vechi coleg și prieten al lui Bernard, venit din provincie cu un maldăr de bagaje și o dorință a­pri­gă de a se căsători. Acesta accep­tă imediat oferta prietenului său de-a locui împreună pentru o peri­oa­dă de timp și de a-i cunoaște felul în ca­re reușește să se descurce cu viața a­moroasă, care pare să-l păstreze atît de animat și plin de viață.

Iubirile durează două zile

Bernard are, de fapt, trei lo­god­nice, cu care petrece timp săptă­mî­nal, prin rotație. Pentru că toate sînt stewardeze angajate de companii di­ferite de zbor, programele lor sînt di­ferite și niciodată nu se inter­sec­te­a­ză. „Niciodată”, însă, se trans­for­mă în „astă seară” și, din cauza vremii po­­trivnice iubirii, cele trei logodnice ale craiului plin de sine dau buz­na, rînd pe rînd, în apartamentul mic din Paris, obligîndu-i pe Berta și pe Ro­bert să ia parte la întregul spectacol devenit circ și să salveze cît se mai poate din aparența și din ilu­zi­a fiecărei femei.

Odată cu intrarea în scenă a franțuzoaicei Jaquelline (Ana He­g­yi) și a nemțoaicei Helga (Cezara Fan­tu), două tinere cochete și în­dră­gostite pînă peste cap de Bernard, a­par și situațiile stînjenitoare în ca­re micul Casanova este pus. Își scoa­te, astfel, forțat la plimbare iu­bi­te­le, le ascunde în camere diferite sau, fă­ră să vrea, le aruncă chiar în brațele prietenului său din provincie.

Dintre toate situațiile mai mult sau mai puțin hazlii care au amu­zat publicul copios, frînturile în care își face apariția în scenă menajera sînt cele mai savuroase. Ea trebuie să gă­tească diferit și să decoreze apartamentul cu tablouri, în funcție de fiecare stăpînă a casei, cînd acestea își fac, rînd pe rînd, aparițiile. Re­pli­cile sale ironice, răutăcioase, pline de înțelesuri ascunse și de săgeți la a­dresa bărbatului cu trei amante a­ting culmile umorului și, chiar de-ai fi cea mai dură și serioasă per­soană din lume, nu reziști fără să izbuc­nești în hohote de rîs și s-o admiri pe ac­tri­ță.

Deznodămîntul piesei este u­nul oarecum previzibil. Deși incorect pe alocuri, te amuză absurdul în­tîm­plă­rilor și felul în care ele reușesc să se așeze toate într-o manieră po­tri­vi­tă, asemeni unor piese de tetris dintr-un joc. Tragicul fuge de comic toa­tă piesa și nu lasă actorii să-l cunoască în nicio secundă, trimițîndu-i parcă mereu pe scenă cu alte cîteva poan­te la purtător. Fără să știi dacă-i drept sau nu, te ridici din sală cu sentimentul c-ai fost înșelat fără să știi și tu, dar cu gustul amar că absurdul ăs­ta al vieții și-ar putea găsi, vreo­da­tă, loc și pe lîngă tine. Și ce te faci da­că atunci n-ai să fii la teatru și n-ai să rîzi atît de copios?