După cinci ani, pentru tinerii Basarabiei pumnii de pe 7 aprilie încă mai dor

Orologiul nu bătuse ora 10:00, iar coridoarele erau pustii. În sălile de clasă în care nu se auzea nici o răsuflare, telefoanele sunau înflăcărate cu cîteva minute în urmă, ușile strigau trîntite în grabă, perechi de ochi căutau un viitor mai bun, gurile scandau lozinci, iar cei pierduți printre cuvintele răsculaților repetau din urmă. Era dimineață, pe 7 aprilie 2009, în Chișinău, la Liceul Teoretic „Principesa Natalia Dadiani”, înainte ca miile de glasuri să protesteze indignate de rezultatele alegerilor parlamentare din 5 aprilie.

Pietre, foc, victime și pră­dă­tori. Chiar și acum, după cinci ani de la proteste, autoritățile nu au stabilit cine se face vinovat și pe umerii cui atîrnă metehnele acelei ploi de pietre, ale acelui foc ce ardea în fața președinției și ale acelor copii forțați să semneze o minciună, să spună că ei au spart și-au stricat Chișinăul. A rămas un ecou din trecut, unul ce nu și-a găsit locul pî­nă acum. Anul acesta expiră ter­menul de prescripție în do­sa­rele le­gate de acel 7 aprilie 2009 din Re­publica Moldova, după care po­li­țiș­tii care au ridicat mîna asu­pra tinerilor basarabeni nu vor mai putea fi pedepsiți. Chiar dacă du­pă estimări, în ziua aceea peste 700 de oameni au fost bătuți, tor­turați, însă procuratura nu a găsit vi­no­va­ții nici după ce-a trecut prin ce­le 108 sesizări.

El era tigrul, pantera și leul, el e­ra cel în dinții căruia atîrna sîn­ge­rînd prada. Vînătoarea a început pe 8 aprilie, iar prada erau elevii și stu­denții, iar autoritățile căutau vi­no­­vați. „Poliția îi căuta pe cei mai ac­tivi. Mulți erau filmați, iar materialele au ajuns în mîna ofi­cia­li­tă­ți­lor. Nu știu dacă am fost sau nu în­re­gistrat, dar de găsit nu m-au gă­sit. Profesorii erau de acord cu noi. U­nii vorbeau mai deschis, alții nu, își dădeau seama că vor fi supuși u­nui control, iar publicitatea de pro­pa­gandist nu le făcea bine”, po­ves­tește Alexandru, care pe atunci era elev în clasa a XI-a. El s-a aflat în primele rînduri în acea învăl­mă­șea­lă de oameni, a văzut haosul și a fost parte din el.

Marian e anul I la master în I­ta­lia, la Universitatea din Bologna, nu s-a aflat printre protestatari, era doar martor. Își aduce aminte cum prie­te­nii lui erau bătuți și obligați să sem­neze o foaie împinsă de poli­țiști, „niște mărturii false pe care ei nu vo­iau să le semneze. Unii dintre ei a­veau cunoscuți unde trebuie și au fost eliberați, însă alții au avut de su­ferit”. Erau luați de acasă, din școli, din universități, iar mîinile pu­ter­nice ale polițiștilor nu acceptau răs­punsul „nu”, stîlcind brațele tine­ri­lor ca să semneze.

Tineri răsculați

Cuvintele curg șiroaie de pe bu­zele lui, are multe de spus, iar vorbele îi trec repede peste ziua aceea de 7. Haosul s-a născut în ziua ce-a ur­mat după alegerile parlamentare din 5 aprilie cînd s-au anunțat primele numărători. Cifrele erau parcă în ciu­da alegătorilor, fiindcă Partidul Co­­muniştilor tot strîngea, de undeva, vo­turi. Nemulțumirile au pocnit și un val de oamenii au ieșit în cen­trul capitalei pentru a-și urla nea­jun­sul și ciuda. „Din fața Pieței Marii Adu­nări Naționale am plecat spre Par­la­ment scandînd lozinci. Eram în­conjurat de polițiști. Am protestat pî­nă la ora 10.00 seara ca mai tîrziu să vină Vlad Filat, fondatorul și liderul Partidului Liberal Democrat din Moldova și să amîne manifestarea pentru a doua zi. Ne-am supus și am plecat pe la casele noastre”, iar lui Alexandru nu îi ajunge aerul cînd povestește și ochii de un albastru în­chis trec printre evenimente de par­că le-ar fi trăit aseară. Acum învață la Universitatea de Studii Euro­pe­ne din Moldova, la Facultatea de Drept, fiindcă după nedreptatea și maltratarea tinerilor în comisariate și pe străzi a decis, spune el, să fie de partea adevărului. După liceu s-a rătăcit și s-a căutat iar pe el însuși. A trăit în Italia apoi, într-un final, s-a întors în Republica Mol­do­va, patria pentru care a luptat a­cum cinci ani.

Își amintește clar acea dimi­nea­ță „Majoritatea elevilor de liceu a căzut de acord să plecăm în centru. Am mers pe jos strigînd îm­potriva victoriei comuniștilor la ale­geri.” Printre liceenii care s-au ală­tu­rat colegilor fără tăgadă a fost și Oc­tavian. „Eram în clasa a X-a și nu mă gîndeam la consecințe. Am aflat despre protestul ce avea să urmeze pe 7 aprilie de pe Facebook și faces.md; erau niște anunțuri prin care eram îndemnați să venim, cît mai mulți, în Piața Marii Adunări Naționale. Eram aproape toată cla­sa, iar pe drum am întîlnit și gru­puri din alte licee, care erau la fel de entuziasmați ca noi”, își amin­teș­te el. Pe rețelele de socializare cir­cula mesajul „Tinerii declară ziua de 7 aprilie – Zi de doliu naţional în Republica Moldova. Dacă nu ai vo­tat pentru PCRM, ia o lumânare şi ieşi în stradă, ora 10.00, la Ştefan cel Mare”. Mulți dintre ei nu se gîndeau neapărat la protestul ce a­vea sa aiba loc în centrul Chiși­nă­u­lui, erau bucuroși că au găsit un mo­­tiv de a chiuli de la ore. „«Uraaa, am fugit», strigam cu toții. Acum mă gîndesc și nu îmi vine a crede că eram atît de naivi”, spune Oc­tavian. După ce a absolvit liceul în Moldova a hotărît să își continuie studiile în Suceava, la Uni­ver­si­ta­tea „Ștefan cel Mare”, pentru că „tre­buie să începi schimbarea de la tine”.

Flăcări de proteste

După vreo ju­mate de oră, de lîngă ușa preșe­din­ției, am văzut cum spre clădire au zburat, din mulțime, ouă.”

Au trecut cinci ani, Alexandru nu mai este acel elev plin de ini­ția­tivă care credea că guvernarea ve­che poate fi ușor ruptă din temelii. A devenit mai moderat, a devenit student, însă îl mai frămîntă cîte­o­dată lucrurile care s-au întîmplat atunci în Chișinău. „După vreo ju­mate de oră sau o oră de proteste eram printre primele rînduri de oameni, lîngă ușa de la preșe­din­ție. Am văzut cum spre clădire au zburat, din mulțime, ouă”, răs­co­leș­te Ale­xan­dru ușor prin amintiri, ștergînd, policioară cu policioară, pra­­ful timpului. Și pe acestea se a­șa­ză, apoi, un alt strat sur, mai ales pentru că au urmat atîtea schim­bări în viața lui, de-atunci și pînă a­cum. Povestește cum răsculații au înce­put să împingă poliția. Cei din primele rînduri erau împinși și bătuți cu bastoanele. „Mulțimea, vă­zînd că nu merge planul și că ea es­te cea care suferă, a început să rupă din piatra decorativa din trotuar și să arunce în clădire.” Tuna și ful­ge­ra, lumina zilei era străbătută de bu­căți dure de piatră, strigătele s-au în­desit. Spe­riați, oamenii au înce­put să se as­cun­dă, nimeni nu își do­rea să fie vic­tima acelei grindini. Po­liția s-a în­chis în clădire, iar pro­tes­tatarii au în­ceput să arunce și în gea­murile pre­ședinției. Peste unul din­tre prie­te­nii lui Alexandru s-a pră­bușit ploaia cu toată forța ei, a fost lu­at de am­bu­lan­ță, iar peste o oră s-a întors cu ca­pul bandajat.

Adevărata ploaie a început mai tîrziu, cînd din cer s-a revărsat a­su­pra polițiștilor nemulțumirea oa­me­nilor.

Adevărata ploaie a început mai tîrziu, cînd din cer s-a revărsat a­su­pra polițiștilor nemulțumirea oa­me­nilor. „Erau persoane care a­veau me­nirea de a aprinde spiritele. Pri­mii care au aruncat pietre erau mas­cați și împrăștiați în toată zona”, poves­tește Ion, unul din pro­tes­ta­ta­rii ca­re a avut curajul să se a­pro­pie de locul unde furia ardea în flăcări de proteste. L-am întîlnit în Iași, e în anul al IV-lea la Uni­ver­si­tatea Teh­nică „Gheorghe Asachi”. E mem­bru al Asociației Tinerilor Ro­mâni din Afara Granițelor, nu poate să se despartă de frații lui, care-i erau mereu aproape și care îi amintesc de căldura căminului de acasă.

Hoțul care intră pe ușă

„Poliția a scos un furtun pe ușa principală și îi uda pe protestatari. A fost udat și Vlad Filat care în­cerca să calmeze spiritele. El era u­nicul politician prezent la fața locului. Erau oameni care încercau să dirijeze, ziceau că după ce stricăm aici, mergem să stricăm și la TRM (n.r.: Teleradio Moldova), deoarece este o televiziune coruptă și ascun­de adevărul”, povestește Alexan­dru, care înainte de învălmășeală și-a pictat fața cu guașă, desenîn­du-și steagul Republicii Moldova. Protestatarii agitați au început să intre în clădire prin geamuri, sco­teau tot ce găseau, calculatoare, mo­bilă, băutură, telefoane. Înăuntru au dat foc mobilierului, în timp ce, a­fară, poliţiştii au intervenit cu gaze lacrimogene. În tot acest timp, tele­viziunea publică nu a vorbit nimic despre protestele din Piața Marii A­dunări Naționale. A difuzat un film artistic.

Daniela încă învăța la gim­na­ziu, însă din curiozitate a hotărît să intre în președinție. „Multe seifuri erau deschise, iar prin birouri gă­seai de toate. Atît coniac era în pre­șe­dinție atunci că puteai deschide liber un magazin.” Daniela se amu­ză de situația care era atunci, de com­­portamentul oamenilor, de do­rința de a pune mîna pe lucruri stră­ine. Unii veneau după mîncare și ie­șeau cu sticle de alcool, alții erau intere­sați de mobilier, luau scaune, mese, iar alții luau în spate ghiveciurile cu flori.

Veceslav era în clasa a XI-a, nu era interesat de protestul propriu-zis. Avea alte planuri, trebuia să își petreacă toată ziua cu iubita. „Cînd am întîlnit-o era cu prietenii, ieși­seră din magazin după ce au cum­părat zeci de lumînări.” Voiau să meargă în Piață să aprindă micile focuri în semn de regret, pentru asuprirea forțată și alegerile false. „Cînd am ajuns în centru se începuse haosul cel mare, iar lumî­nă­ri­le și-au pierdut menirea.”

Cei care voiau să vină acasă din România rămîneau, și ei, blocați pe drum. Pe atunci Dumitru învăța la un liceu din Iași. L-a sunat un prie­te­n de-al său cînd voia să treacă ho­ta­rul României. „Mi-a spus că accesul în Republica Moldova este mo­men­­tan interzis, iar ruta Iași – Chișinău trebuie să se întoarcă în gara româ­nească”, spune el. Spre seară de pe acoperișul Parlamen­tu­lui ieşea fum negru, iar de la fe­restre se vedeau flăcări.