Așa a început

Cap în cap Niciun comentariu la Așa a început 11

„Pînă acum, șmecherii fotbalului au tras în noi cu pistolul cu apă, da’ uite, se schimbă lucrurile, cine știe ce vor face ajunși în în­chi­soa­re!”, îmi zice ieri, jumătate în glu­mă, Marius Mărgărit. Comentăm, sur­prinşi, sentința din Dosarul Trans­ferurilor. Acum lucrează la o te­leviziune, dar duminică, 5 fe­brua­rie 2006, ne moșmondeam îm­pre­u­nă deasupra paginii întîi a Gazetei Spor­turilor, nehotărîți ce titlu să pu­­nem.

Eram mai mulți jurnaliști, nu­mele lor sînt amintite în această edi­ție. La început, am fost patru: Ma­rius Mărgărit, Decebal Ră­du­les­cu, Viorel Tudorache și cu mine. Apoi s-au adăugat, în 8 ani de efort, Costin Ștucan, Justin Gafiuc, Cris­ti Scutariu, Gabriel Berceanu,  Răz­van Luțac… Lista completă e în ziar, acolo unde a început totul. Și au mai fost sursele. Despre ele nu vom vorbi nici acum, nici altădată.

Astăzi, oamenii mă întreabă, fi­resc, cum ne simțim. Văd pe in­ter­net și aud la telefon sutele de reac­ții de satisfacție ale microbiștilor. Cei opt șefi supremi din fotbal au primit pedepse de închisoare cu executare. Toți opt! Căderea ini­ma­gi­nabilă de azi începuse în acea zi rece de duminică de februarie, pe cînd pregăteam prima pagină a in­vestigației.

„Bravo! Știu că nu vrei să pri­vești condamnarea ca pe o săr­bă­toa­re, dar să știi că ești cam singurul”, îmi scrie pe mail un cititor. Satisfacția publicului, pe care o în­țeleg, trece prin mine ca o apă care ia forma unor sentimente ames­te­ca­te. Pot spune mai degrabă cum nu mă simt decît cum mă simt. Nu trăiesc nici bucurie, nici vină, nici risc pentru ceea ce va urma, ci mai degrabă tulburare.

Îi privesc pe colegii mei care, du­pă opt ani de încercări, s-au așe­zat din nou la calculator. Redacția s-a umplut deodată de reporteri de la televiziuni. Pasămite printul era pe moarte! Această invazie a zeci de camere TV în hala unui ziar e un elogiu involuntar.

E greu să simt ceva clar. Și în­cerc să înțeleg de ce. Îmi chem amin­tirile în ajutor.

34 de ani de închisoare sună îngrozitor de mult. Mai mult decît condamnările cumulate din Do­sa­rul FNI! Privite astfel, pedepsele sînt excesive.

E greu să simt ceva clar. Și în­cerc să înțeleg de ce. Îmi chem amin­tirile în ajutor. În primăvara trecută, am asistat la un dialog în­tre un lama tibetan și un grup de pelerini români. Printre ei, o ju­de­că­toare din România. N-avea nici o legătură cu acest caz, dar era înalt magistrat cu dosare dificile la activ, despre care bineînțeles că nu vor­bea.

La final, au apărut întrebările. Preo­tul discutase despre re­cu­noș­tin­ță, compasiune și capacitatea aces­tora de a ne face pe noi, ca oa­meni, să evităm suferința.

Judecătoarea a ridicat încet mî­na. Afară se lăsa seara peste pri­mele creste din Himalaya. Dialogul s-a purtat în engleză. „Cum pot pre­tinde eu ca oamenii să se gîndească la mine cu un pic de compasiune sau cu înțelegere cîtă vreme, uneori, prin sentințele mele schimb destine? Decid chestiuni le­ga­te de bani, de familii, de li­ber­ta­te…”, își mărturisește ea fră­mîn­ta­rea.

Bărbatul în veș­min­te de cu­loa­rea șo­fra­­nu­lui respiră adînc, așa cum fac ma­jo­ri­tatea ti­be­ta­nilor înainte de a interveni în discuție. „Meseria ta nu înseamnă să iei libertatea oa­me­ni­lor. Ju­de­că­tori există de cînd lu­mea pentru că doar așa lumea poa­te exista. Și da­toria ta e să aplici le­gea, nu să-i urăști sau să-i sim­pa­ti­zezi pe cei care apar în fața ta. Cîtă vreme ini­ma ta e ușoară și lucrezi cu bună-credință, consecințele sînt ale destinului fiecăruia. Tu ac­țio­nea­ză corect și cu înțelegere față de ori­ce ființă pentru că oricum restul nu îți stă în puteri. Restul îl ho­tă­răște karma fiecăruia sau Dumne­zeu cum îi spuneți voi.”

Cînd preotul a plecat, grupul a ieșit tăcut în curtea mănăstirii.

Femeia s-a retras singură, pe o alee, lîngă o stupă funerară. Simțea nevoia să mai stea cîteva minute cu sine. Aerul mirosea a iarbă tăiată, ca la noi în Bucovina. Pe fundalul munților uriași, așezați la granița fluidă dintre India, China și Pa­kis­tan, fluturau steagurile tibetane de rugăciune, atît de colorate, atît de greu de cuprins cu mintea.

de Cătălin TOLONTAN, redactor-șef Gazeta Sporturilor

Textul a apărut pe www.tolo.ro la 5 martie 2014

Autor:

Opinia Studențească

Revistă săptămînală de actualitate, reportaj și atitudine studențească, editată de studenți ai Departamentului de Jurnalism și Științe ale Comunicării de la Universitatea Alexandru „Ioan Cuza din Iași”.

Adaugă un comentariu

Opinia studențească este o revistă săptămînală de actualitate, reportaj şi atitudine studenţească, editată de studenţi ai Departamentului de Jurnalism şi Ştiinţe ale Comunicării de la Universitatea Alexandru „Ioan Cuza din Iași”. A fost înfiinţată în 1974 și continuă tradiția școlii de presă de la Iași.

Căutare

Back to Top