Întîmplare de dimineață

Astăzi m-am trezit dimineață, mai dimineață ca niciodată. De fapt, nici nu mi-am dat seama că e chiar dimineață, afară încă era în­tu­ne­ric. Nu știu de ce m-am trezit, probabil c-am visat urît. În ultima vreme, mi se mai întîmplă să visez urît. De exemplu, acum două zile am visat că un cal mi-a mușcat mîna, iar acum trei zile că sînt bătut în­con­tinuu, fără să mă pot apăra, dar și fă­ră să mor. Cînd eram mic, visam tot timpul la fel: fie că mă atacau creaturi ca niște curcani imenși, iar eu nu puteam fugi, nici țipa; fie în casa bunică-mii, toată mobila era dată în mijlocul camerei, iar pereții erau plini de sînge. O dată, sau de mai multe ori, țin minte, apărea și capul tăiat al unei femei cu batic, despre care credeam că e străbunica-mea. N-am verificat, dar senzația asta mi-a rămas, că e străbunica-mea.

În dimineața asta, ca niciodată, mi-am făcut o cafea. De regulă, nu beau cafea, pentru că mă face să a­dorm. Dar astăzi am băut cafea. Poa­te c-am vrut să fiu în rînd cu lu­mea, să fiu jurnalist adevărat. Ci­ne­va, o colegă snoabă ce-i drept, așa mi-a spus cîndva: „Pînă nu ai mîini­le galbene de la țigară și dinții de la cafea, nu ești ziarist adevărat”. Iar eu nici de fumat nu fumez. Așa că în di­mineața asta mi-am făcut o cafea.

Apoi am ieșit. Aiurea, printre blo­curi și frig, am străbătut vreo cîțiva kilometri și m-am rătăcit. Nu mă mai rătăcisem de mult în Bucu­rești, dar astăzi s-a întîmplat. Nu m-a mi­rat foarte tare. Totuși, dimineață bău­sem o cafea, iar de regulă eu nu beau ca­fea, pentru că mă amețește. M-am trezit într-un cîmp. Un cîmp imens și verde.

Cîmpul foșnea, era un cîmp cu po­rumb mare și frumos, cum rar mai vezi pe la noi prin țară. Am ezitat să intru, dar nu de teamă, ci pentru că din fundal, de undeva de departe, am auzit pe cineva țipînd. Era un băr­bat, sau cel puțin mie așa mi s-a pă­rut. Nu țipa de plăcere, asta am stabi­lit din prima. Era agresat? Bine, mi-am zis, și eu ce pot să fac? Nu știu să mă bat, aș putea suna la po­liție, dar unde spun că sînt? Aș pu­tea pleca, dar conștiința m-ar mustra, pro­babil, pe vecie. Of, de ce am bă­ut cafea dimineața asta?

Pînă la urmă am intrat. Am pă­truns greu, porumbul era des, iar pă­mîntul ud și rece. Am căzut o dată, poate de două ori, m-am tăiat într-o frunză, dar am înaintat, iar strigătul se apropia, îl auzeam tot mai clar. Am mers așa vreo oră. Asta, da, m-a mirat, căci strigătul nu a încetat, nu a scăzut în intensitate, nu s-a modi­fi­cat. Pînă la urmă am ajuns și, spre sur­prinderea mea, tocmai atunci țipătul s-a oprit.

Am dat porumbul deoparte și nu mi-a venit să cred: în fața mea, Louis Amstrong cînta „La vie en rose”. L-am ascultat vreo oră, apoi m-am întors acasă. Aș mai fi stat, dar mi-era foarte frig.

Răzvan CHIRUȚĂ