Adevăratele povești ale unui jurnalist

„Nimănui nu-i pasă prin ce ai trecut tu ca să faci acest articol”, au­zeam la facultate sau la redacție, atunci cînd citeam sau scriam chiar eu despre pe­ripețiile unui reportaj. Bineînțeles, pu­teai include cîteva elemente de at­mos­feră, care să creioneze contextul, dar ar­ticolul, în final, nu trebuia să fie o fi­lă de jurnal personal.

Dar sînt jurnaliști care, după ce au provocat schimbări, merită să desfa­că și să-și explice poveștile, fie pentru ci­titori, fie pentru jurnaliștii care cred că pot fi mai buni. Am aflat cu toții ce au făcut Bob Woodward și Carl Bern­stein în anii ’70. De Watergate am auzit, pentru prima oară, la Pro TV, cînd credeam că-i doar un film cu Ro­bert Redford, iar de cuplul de la Washington Post am descoperit mai multe, cînd am început facultatea. Po­vestea lui Deep Throat – sursa lui Woodward – a fost scrisă și anali­za­tă de toată lumea, fiecare încercînd să gă­sească adevăratul om care s-a ascuns în spatele căderii lui Nixon. Wood­ward a fost supus unor presiuni imen­se pentru a spune numele bărbatului, a trebuit să se ascundă de colegi, să-și min­tă familia și să-i trădeze, uneori, pe cei de lîngă el. La 30 de ani după Wa­tergate, Woodward publica în 2005 „The Secret Man”, povestea lui Deep Throat.

„Moștenirea Deep Throat a fost fun­dația viitoarelor mele înțelegeri: nu voi spune niciodată. (…) Uneori, spu­neam că aceasta e o discuție «Deep Throat», iar oameni aflați în cele mai de­licate și înalte poziții în guvernul Ame­rican începeau să vorbească in­cre­dibil de detaliat, trecînd peste toate ba­rierele de securitate și confiden­ți­a­li­ta­te, ca și cum acestea nu ar mai fi exis­tat”, spunea Woodward în cartea lui. „The Secret Man” nu vine cu o dez­vă­luire șoc, doar pentru a mai cîștiga niș­te bani de pe urma Watergate-ul și al răposatului Nixon. Ăsta-i testamentul unei epoci și povestea vieții lui Wood­ward.

După cum recunoștea și el, Wa­ter­gate a fost una dintre cele mai im­por­tante părți ale vieții lui și mereu se în­torcea la acele momente. „Am vrut ca această descriere să fie antidotul la Wa­tergate, care întotdeauna a fost așa de întortocheat”, continuă el.

Și pe bu­nă dreptate, Woodward a mers cu in­sistența lui enervantă și sîcîitoare du­pă toți președinții, care au urmat. Și des­pre fiecare a scris cîte o carte sau două. Dar Watergate a fost episodul care a pus cele mai multe întrebări. Vestea că Deep Throat urma să-și facă publică identitatea a venit ca un dezno­dă­mînt. Woodward nici pînă în prezent nu a re­ușit să afle care au fost motivațiile exacte ale sursei, de ce a mers atît de departe; și-a dat seama că nici nu mai contează: „niciodată nu există o varian­tă finală a istoriei”.

Aceste povești din bucătăria unui jurnalist chiar trebuie spuse. Apropo, Mark Felt era numele sursei lui Woodward; a fost numărul 2 în FBI, în anii 70, iar Woodward l-a cunoscut la Casa Albă. Atunci jurnalistul era în­că un soldat în Marină și voia să se facă avocat.

George GURESCU