Patru fragmente de New York

– De cum am ajuns aici, am grăbit pa­sul, și nu trebuia să fiu undeva la oră fi­xă. E un ritm sfânt al orașului, căruia toți lo­cuitorii, fie ei permanenți sau de-o zi, i se su­pun. Lu­mea aleargă pe trotuare cu că­­ru­cioa­re, măsuțe portabile, fiecare cu ce-a găsit prin casă. În numele sfântului ritm, u­nii ce­tățeni își riscă viața și traversează pe ro­șu, în goană. Un camion de Red Bull toc­­mai face colțul pe Fifth Avenue: ar pu­tea să poarte girofar, precum ambulanțele.

–  Plimbarea pe ploaie ar trebui de­cla­rată sport extrem. Vîrfuri de umbrele se îndreaptă la tot pasul spre cetățeni, caută ochii cetățenilor, mai precis; o umbrelă nea­gră dă să sfîșie una roșie, iar victima tre­ce mai departe; taxiurile stropesc cu pof­tă. Cel mai rău e că, atunci cînd plouă, nu prea vezi fețele oamenilor.

– Metroul D se îndreaptă din bu­ri­cul Manhattanului spre capătul din Coney Island. E un drum de vreo oră, care schim­bă cîteva garnituri de oameni. Cum treci podul spre Brooklyn, metroul iese la su­pra­față, plutește peste case vechi populate cu ateliere, magazine și birouri de a­vo­ca­tu­ră care te ajută să-ți dai în judecată an­gajatorul abuziv. Stațiile se înmulțesc, iar înăuntru rămîn mai mult asiatici și ne­gri, sărăcimea cea de toate zilele. O femeie – fi­lipineză sau ceva – scoate un ca­iet negru și începe să înșire acolo semne pătrățoase și negre. Ridică din cînd în cînd privirea și o rotește, se pune iar pe scris. La un moment dat, se uită spre mi­ne cu ochii ei negri, plini. Oare a scris des­pre mine?

– Intru într-un magazin de e­le­ctro­ni­ce, să iau patru baterii de-alea mari. Dom­nul de la ghișeu îmi zice că arăt a ar­tist, îi zic că nu sunt artist, ci dimpotrivă. În­treabă apoi pentru ce am nevoie de ba­te­rii și-i arăt vechiul meu aparat foto. Îmi spu­ne că are ceva să-mi arate, cît un coleg va aduce bateriile. Are un filtru de lumină ca­re face minuni pentru aparatul meu: lăr­geș­te cadrul, mărește lumina, ce să mai. Mă pune să-l testez, îi zic că n-am baterii și scoa­te unele folosite din sertar. Întreb cît cos­tă filtrul, dar mai sunt lucruri de arătat: ia­tă, acum voi putea fotografia și interiorul unei cutii. Totul doar pentru 275 de dolari. Vreau să știu cît sunt bateriile și-mi zice că pot plăti filtrul cu un card. Insist și-mi face semn, cu lehamite: doi-trei dolari, atît fac niș­te baterii aproape goale. Aș fi zis că dom­nul a vrut să mă păcălească și că așa se întîmplă cînd ești străin într-un oraș ma­re, dar peste două ore mă opresc în fața unui cărucior de fast-food, pentru doi hot­do­gi la un dolar jumate. Nu găsesc un do­lar mărunt, iar indianul de la tejghea îmi zice că „it’s OK, brother” și zîmbește. Ci­tisem în avion că e nevoie de tot felul de oa­meni pentru a face o lume, iar cărțile au u­neori dreptate.

Vlad ODOBESCU este  în Arizona, Statele Unite ale Americii de Nord, fiind beneficiar al unei burse în cadrul „The Hubert H Humphrey Fellowship Program”