Impunitatea lui Dan Voiculescu

S-o spunem de la bun început: în pri­vința procesului președintelui fon­da­tor al PC nu este și nu are cum să fie vorba de imunitate, deși domnul Voi­cu­lescu a în­cercat să se eroizeze anun­țînd că do­reș­te să fie judecat ca orice cetățean. Par­la­men­tarul este protejat de imunitate în cazul percheziției și ares­tării sau pentru exprimarea opiniilor sale în Parla­ment; în nici un caz nu este protejat de in­stan­ță, iar procesul domnului Voicu­les­cu ajun­sese deja în pronunțare la ÎCCJ, deci imunitatea nu mai juca nici un rol. Ceea ce încerca să spu­nă domnul Voiculescu la postul propriu de televiziune, scăldat de privirile adoratoare ale ordonanței sale Mihai Gâ­dea, este că dorește să profite de căile de atac de care poate beneficia prin re­venirea dosarului la Tribunalul Bucu­rești: îl poate tergiversa prin obiecțiile avocaților, apoi poate declara recurs la Curtea de Apel dacă nu-i convine sen­tința și astfel poate ajunge la termenul de prescriere a faptelor stabilit în 2014.

Iată de ce termenul de impunitate mi se pare mult mai potrivit pentru a carac­teriza situația lui Dan Voiculescu, per­sonaj ce se dovedește încă odată un mare profitor al tranziției, apărat în mod apo­teotic de toate portițele de scăpare din legislația noastră incompletă, croită par­că înadins pentru protejarea marilor co­rupți. În actuala formulă parlamentară nici nu cred că ne mai putem gîndi la o corectare a acestei legislații, indiferent ce ar scrie în raportul MCV.

O întrebare logică ar fi de ce a mai candidat Dan Voiculescu la Senat în decembrie dacă se temea de Înalta Cur­te de Casație și Justiție (ÎCCJ)? Ju­decînd după declarațiile sale făcute ime­diat după alegeri, putem suspecta că spe­ra să declanșeze o nouă procedură de suspendare a președintelui, conco­mi­tent cu un cutremur în justiție pro­vocat de mi­nis­trul Mona Pivniceru. Ce-i drept, cu­tremurul în justiție este pe cale să se pro­ducă la intervenția doamnei minis­tru și printr-o combinație de miopie, orgolii și ticăloșie din interiorul castei magistraților – dispuși se pare să arunce c­o­pilul odată cu apa din scăl­dă­toare. Cum însă intervenția UE și a SUA a fost energică și s-a concretizat în pe­ni­bilul acord de coabitare dintre premier și pre­ședinte, suspendarea nu a mai avut loc la termenul sperat, iar ÎCCJ a reprogramat dosarul lui Dan Voi­cu­lescu pentru 31 ianuarie.

De altfel Dan Voiculescu se scufundase în penibil imediat după ale­geri, cînd a refuzat inițial să depună ju­ră­mîn­tul ca senator. Probabil încerca să cîș­ti­ge timp pentru a-și adapta strategia du­pă ce și-a dat seama că suspendarea pre­ședintelui nu va fi ușor de realizat.

Mai grav însă decît penibilul si­tu­a­ției unui senator al României este fap­tul că opinia publică nu este deloc afec­tată de tertipurile lui Felix. Dar de ce să ne mirăm, cînd, în pofida plagiatului dovedit al premierului Victor Ponta și a manevrelor scandaloase ale ministe­ru­lui educației menite a-l mușamaliza, elec­toratul l-a confirmat pe marele plagiator în funcția de premier? Din păcate vorbim prea puțin despre responsabili­tatea electoratului, deși ea se află la originea tuturor celor ce ni se întîmplă în spațiul public, bune (mai puține) și rele (mai multe). Firesc ar fi ca ale­gă­torii din Sectorul 4 al Capitalei, care l-au votat cu entuziasm pe Dan Voi­cu­les­cu, deși problemele sale în justiție erau binecunoscute și deși el demisio­na­se deja odată din Senat pentru a scă­pa de verdictul ÎCCJ, să se simtă ru­șinați pentru alegerea lor negîndită. Ru­șinea nu este numai a alesului, ci și a alegătorilor. Nu poți pretinde statul de drept cînd trimiți în Parlament unul din groparii săi.

Un asemenea comportament al electoratului – larg răspîndit, după cum am văzut la 9 decembrie – ne do­ve­deș­te că nu au greșit cei ce, cu ironie amară, au definit democrația ca pe un sistem care ne garantează că nu vom fi niciodată guvernați de oameni mai buni de­cît noi. În concluzie, atîta vreme cît ma­joritatea românilor va accepta să-i fie spălați creierii de Antene și alte televiziuni similare, cît nu va exista un par­tid de opoziție viabil și credibil (PDL nu mai este credibil, din păcate), iar societatea civilă va fi inertă, divizată și obosită, Dan Voiculescu și toți cei ase­menea lui se vor bucura de impunitate. Nu este o declarație de neputință și ca­pi­tulare, ci un îndemn la luciditate și ac­țiune. Și cui i s-ar putea adresa un ase­menea îndemn cu mai mult folos decît cititorilor Opiniei vechi?

Rodica CULCER