Balaurul i-a venit de hac Sfîntului Gheorghe

La începutul lunii mai, o pictură murală din centrul Bucureștiului, care îl înfățișa pe Sfîntul Gheorghe a fost ștearsă în urma presiunilor Bisericii Ortodoxe Române. Gestul a fost interpretat de artiști, dar și de simpli oameni ca fiind o limitare a libertărții de expresie care nu ar trebui să existe, indiferent dacă este un act artistic sau nu, deoarece vorbim despre un spațiu public, care ar trebui în mod teoretic, să fie unul social, al tuturor.

interviu cu artistul Dan Perjovschi

Dan Perjovschi: „Mi se pare jignitor acest rol al artei, ca panseluță decora­ti­vă”

Considerați că pictura realizată de artiștii Irlo, Obie Platon și Kero era o jignire adusă creștinătății sau a fost doar o exagerare?

S-ar putea ca și Poarta Săru­tu­lui a lui Brîncuși să fie considerată de niște oameni ca o jignire asupra să­ru­tului. Și nu are nicio relevanță fap­tul că cineva se simte ofensat de ceva în țara asta. Există proceduri demo­cratice. Atunci cînd ești ofensat, ai o replică, depui o plîngere, faci o ma­nifestație, scrii primarului o scri­soa­re. Nu ca șobolanii, pe din dos faci să dispară.

E o interpretare a unei iconografii creștine și cred că în lumea de astăzi ideea de tabu poate fi ata­ca­tă, ei nu ofensau în pictura asta, nu era în scop critic, ei nici măcar nu criti­cau religia în sine, ci era o reinterpretare a unor simboluri. Eu nu mă pricep, eu ca artist nici măcar nu em­patizez cu tipul acesta de im­presie vizuală, pe mine mă interesează principiul, ci mă interesează faptul că a fost cenzurat. În România lucrurile se petrec pe din dos. Nu apar acte în care să se spună ce le­ge, ce principiu interzice libertatea de expresie. Oficial, toți sîntem democrați. În realitate, nu.

De fapt, ce s-a dorit prin această reprezentare a artei urbane?

Contează mai puțin asta, eu pot să spun atît: în anul cînd toată lu­mea din țară se bătea cu pumnul în piept pentru libertatea de expresie în cazul Charlie Hebdo și noi eram împotriva musulmanilor cei răi, în anul acesta, în ora­șul București, o lucrare de artă a fost repic­ta­tă, a­co­­­perită. Nu con­tează ce era î­nă­u­n­trul ei, con­tează faptul în sine.

De asemenea, este cunoscut faptul că există „aspecte urbanistice” cu mult mai jignitoare, care nu au fost semnalate niciodată ca fiind o prob­le­mă. Credeți că este doar o dorință de exercitare a puterii Bisericii Orto­do­xe Române?

Acea lucrare nu discrimina pe ni­­meni, era o interpretare cu care pu­teai să nu fii de acord. Credincioșii puteau să depună o plîngere la Primărie, să facă o demonstrație, să facă o altă pictură. Pînă la urmă chiar curatorul proiectului l-a aco­pe­rit pentru a stinge tensiunile. Este inacceptabil. Nu știu dacă Biserica a fost de vină, ci mai mult a fost un principiului al dominoului așa cum se întîmplă de obicei în Ro­mâ­nia. Nouă ne place să nu se întîmple ni­mic și ca să evităm asta, pre­fe­răm să ne întoarcem la un perete alb.

În opinia mea, ce e pe stradă ar tre­bui să fie social. Și lumea care are o problemă cu grafitti în general să își aducă aminte că în România, gra­fitti a început cu „Jos Ceau­șes­cu”, este un grafitti istoric, au fost ilegale, nu s-a cerut aprobare pentru ele și totuși au devenit istorie. Deci principala problemă este cum ne­go­ciez spațiul public, pînă unde mer­ge libertatea de expresie.

Dan Perjovschi

Și eu nu sînt împotriva Bisericii Or­todoxe, pentru că are tot dreptul să se exprime, dar nu are dreptul să mă cenzureze, cum nici eu nu am drep­tul să îl cenzurez. S-au gîndit vreodată că atunci cînd bagă me­ga­foanele în stradă, la slujbe, poa­te încalcă libertatea unui musul­man sau a unui evreu care nu are aceeași credință? Spațiul pub­lic nu este ortodox, și ține de altceva. Trebuie să ne respectăm unii pe alții în acest spațiu, nu ar trebui să pornim un mare război din as­ta. Am ajuns în această situație cu toții, să profităm de ea și să dis­cu­tăm.

Ați pornit inițiativa „Zidul e al nostru” pentru a vedea care este și vi­zi­unea oamenilor. Ce rezultate ați obținut?

Eu am translatat zidul real pe zi­dul de Facebook, unde i-am invi­tat să se exprime, să-și dea cu pă­re­rea vizual sau conceptual, ce ar pu­tea fi. Și am primit 300 de propu­neri, dintre care foarte multe ex­trem de critice și agresive cu privire la Bi­serica Ortodoxă Română și la pa­triarh pentru că atunci cînd patriar­hul sfințește construcții folosind tra­faletul era inevitabil să nu se facă legătura și cu peretele șters. Eu sînt în dezacord cînd prin grafitti se în­țelege doar ceva care înfrumu­se­țea­ză un cartier decăzut. Eu refuz aceas­tă asociere, că unde în oraș e uitată o mizerie și aducem artiști să o facă mai frumos. Mi se pare jignitor acest rol al artei, ca panseluță decora­ti­vă. În opinia mea, a fost un gest de creativitate foarte important și într-un anume fel, zidul a devenit ceva mai important.

În ce direcție ar trebui să meargă mai departe?

M-am solidarizat împotriva unui act de cenzură, mai departe oa­me­nii trebuie să facă ceva. Acum tot ce e stradă e ocupat economic, totul e invadat de reclame. Nu decide primarul în ce peisaj trăim. Nu știu care ar fi soluția, sînt și eu uluit de ce e în capul unui artist, pentru că a­tunci cînd ieși din galerie și ieși în oameni, în spațiul lor ai responsabilitate. În spațiul public e mai complicat pentru că în el s-a murit pentru libertatea de expresie, oa­me­nii au ieșit și au fost împușcați și ar trebui să avem un mare res­pect față de acest spațiu public.