Două fete și-o farfurie de ciorbă

Cînd s-au cunoscut, cartierul pro­vincial în care se născuseră amîn­do­uă era cel mai important punct comun – pentru că însemna mai mult decît ce le diferenția, că una e blondă și plă­pîn­dă, cealaltă mai fîșneață și cu bucle casta­nii, însemna un trecut cu lipsuri, pentru amîndouă, blocuri gri, borș la un litru de la etajul 2, cinci bani sticla, coadă la pîine și căminul de copii nu­mărul 9, umplut pînă la refuz seara de țînci care tocmai își eliberaseră pă­rinții de corvoada prezenței lor.

Cînd blondina a trebuit să plece la faculta­te, trăiseră destule împreună cît să poată spună că erau cele mai bune pri­etene și că momentul ăsta va du­rea. Cea rămasă în orașul mohorît a mers în vizită și a așteptat vizita asta ca pe ceva important, foar­te important – ce viață trebuie să aibă studenții, totul e aventură, totul e interzis!

Cînd colo, a ajuns pe holurile că­minului studen­țesc și n-a mai înțeles nimic: era în­tu­neric ca-n beci, mai ie­șea cîte o fată cu o carte sau cu o farfurie în mînă și… cam atît. Înăuntru, în camera de că­min a blondinei, totul șters, nici un semn că viața ar fi palpitantă între pereții ăș­tia: niște plante în ghivece, la geam, cărți de geo­gra­fie și istorie așezate la cotor, paturi alăturate, acoperite cu pă­turi căl­du­roa­se, o farfurie cu niște ciorbă sleită pe masă, și blondina adap­tată perfect la mediul înconju­rător: aceeași moliciune pe care i-o știa, zîmbetul ei cald, aceeași dra­goste, mîinile albe, cu ve­nele albastre conturate, și nici un zvîc, nici o linie ieșită din decor, ca și cum dormitorul ei din orașul mo­horît se tran­sferase aici, în orașul nou unde se presupune că ar fi trebuit să-și în­ceapă viața.

O iubea la fel dar nu putea să îi ier­te anonimatul acesta și lentoarea, re­fuzul de a se împotrivi, revolta – îm­potriva a ce? Nu contează asta – să reacționeze în orice fel, altul decît să zîmbească frumos și să spună replici­le corecte. A privit-o de departe cum se căsătorește cu un bărbat șters, cum a făcut imediat după asta un băiețel, cum a devenit tot mai mult mama ei din orașul pe care îl părăsise.

După atîția ani, ar vrea să îi spu­nă în față toate lucrurile astea, s-o op­rească atunci cînd ea va zîmbi și va pune toate întrebările previzibile, și i-ar spune că da, timpul contează și tim­pul ne schimbă, ne schimbă tot mai mult în părinții noștri, dar noi tre­buie să încercăm să mai facem ceva, nu se știe ce, pentru că noi sîntem al­t­cineva. Trebuie să ne împotrivim, să ne revoltăm – împotriva a ce? Nu con­tează asta. Fata care odată avea bu­cle castanii s-a așezat și ea în pa­tul ei din camera ei din noul ei oraș, și s-a întins să se culce. De ce nu pu­tem să continuăm să iubim oamenii pentru ceea ce sunt și chiar și pentru ceea ce au devenit?, i-a trecut prin cap, apoi a adormit.

Uitase să bage farfuria de borș în frigider. Mîine dimineață o s-o gă­sea­scă sleită, pe masă.

Roxana LUPU