Așteptînd după porumbei

Își ia pe el cea mai groasă geacă pe care o ține prin dulap și, înainte să iasă din casă, își amintește de un lucru și se întoarce înapoi. Apoi pleacă încet cu o pun­gă pe care o ține strîns cu mă­nu­și­le, plină ochi cu tot felul de fi­rimituri, bucăți de biscuiți și ce mai cre­de el că ar pre­fera în­fo­me­­ta­ții înaripați din par­cul din a­pro­pie­re.

Odată ajuns a­co­lo vede însă o altă per­­soană care stă de mult acolo și care hrănește deja po­rum­­beii. Toți sînt adu­na­ți în fața a­ces­tuia, dîn­du-i tîr­coale, bătînd din a­ripi, doar să prin­­dă ceva din gri­ja pre­să­ra­tă pe as­falt. Se poar­tă de parcă nu ar mai fi gustat ceva de zile întregi, așa de repede ciugulesc fi­rimiturile adu­se într-o cutie de carton de un necunoscut. Cînd omul a­bia ieșit din ca­să vede asta ri­dică ușor din umeri. Ce să facă a­cum cu punga lui, de­cît să se așeze și să aș­tep­te? Nu de alta, dar se teme că da­că ar încerca să le arunce cîteva bu­căți, porumbeii s-ar speria și ar zbura altundeva, că nu i-ar mai ve­dea niciodată. Așa că așteaptă și tot așteaptă și poate se gîndește să se ri­dice, să le a­run­ce măcar un vîrf de biscuit, dar u­nul deja s-a înfricoșat cînd un copil a în­cercat să le dea o bucată de covrig.

Nu a mai avut pe nimeni de multă vreme, dar de cînd iese cu plasa în fața blocului, a prins drag de porumbeii ca­re îi ciugulesc din palmă. Dar aceștia nu țin cont de cine le aduce mîncarea, doar să fie cineva, oricine. Omului în­să nu-i pasă, trage de timp, are destul la dispoziție și poate altădată va prinde o altă ocazie. Acum cel puțin știe că, de­și nu el e cel care are grijă de ei, mă­car sînt fericiți, pe umărul altuia.

Paul ANDRICI