Farsa lui Moș Nicolae

„5 lei și intri”. Scot portofelul să plătesc taxa și-apoi îmi adun tot chi-ul pozitiv să mă ajute cu un pic de noroc la jocurile de rummy ce aveau să urmeze. Se formează cu greu două echipe de cîte patru oa­meni, iar primul joc mă găsește la o masă în Club Viper printre trei in­for­maticieni care încep să se uite urît la mine de îndată ce cobor primele formații de pe tablă. „Dar mai ai de co­borît?”, exclamă unul dintre ri­vali cînd vede că norocul îmi ține partea.

Continui în același ritm, iar după prima tură conduc detașat. „Hei, Cri­stobal, adu foaia aia încoa’!”, urlă unul dintre băieți spre cel care no­tează scorul pe-o foaie. Între timp cineva din cealaltă echipă înjură căr­țile, dar colegul meu de joc mă lă­mu­rește că „uite, îl vezi pe ăla din colț? Ăla riscă tot timpul. Ori nu fa­ce nimic, ori face cîte 1000 de punc­te.”

Jocurile continuă iar punctajele de -100 curg gîrlă, spre satisfacția mea. „Piesa aia de 4 chiar te iu­beș­te mult de se tot întoarce la tine la fi­ecare tură”, e tachinat un coleg care se tot gîndește cîte cinci minute îna­inte să tragă o carte. La un moment dat jocul stagnează și îl văd pe a­ce­lași tip cu o piesă în mînă. „Mi-e frică să mă uit”, îmi spune rozîndu-și unghiile. Restul se amuză teribil și îi propun o afacere: „nu-i nicio pro­blemă. Ne-o arăți nouă și îți spu­nem noi ce piesă e.” Rîdem noi cît rî­dem, dar la final tot el e cel care cîș­tigă jocul, finalizînd astfel și pri­mul set de meciuri. Din patru ră­mî­nem doar doi pentru a juca finala cu ceilalți doi cîștigători din al doilea grup.

Mi-am păstrat locul pentru a nu-mi pierde norocul, iar lîngă mine se așază un tip care nu se poate des­părți de un mini laptop. Frustrat, unul se supără zicînd că „piesele as­tea fac ce vor ele”. „Păi e demo­cra­ție, nu?”, îi răspund zîmbind. După ce rivalul meu din prima tură face punctajul de -100, băiatul care se tot joacă pe laptop îi urează un „bine ai venit printre cei drepți”. La următorul joc primesc doi de jolly, iar fata care stă în fața mea în­ce­pe să se uite ciudat, întrebîndu-se probabil de la ce facultate sînt. Dar e tulburată de un strigăt. „Ieși odată de pe tabla aia, la naiba!” Spiritele se încing, cărțile îmi vin ca unse, iar același gamer înverșunat tot re­petă „calmate, omule”, imitînd un spa­niol nervos. La ultimul joc mă cam părăsește sorocul, însă la fix, pentru că s-a încheiat și concursul.

Moș Nicolae a venit cu locul I pentru mine și cu o invitație în Canabis pe vineri seară pentru a-mi lua premiul. Dar probabil cineva l-a sechestrat pe moșu, deoarece cînd ajung vineri în club, unul dintre organizatori mă anunță că din pă­cate nu sunt îndreptățită să-mi iau „trofeul” pentru ca nu sunt studen­tă la informatică.

Iuliana LEONTI