Cum s-a preschimbat sîngele-n cerneală

„Dacă mă credeți pe cuvînt, eu cînd mă uit pe un ziar, nu văd ti­tlu­ri­le, mă uit să văd dacă cerneala este uni­formă. Adică văd calitatea ziarului, ni­mic altceva”, îmi povestește Costică Tal­pău, care de 36 de ani aju­tă la cu­le­gerea și turnarea literelor pe foi. În­totdeauna lucrează doar noaptea la ti­pografie, dar încă nu s-a obișnuit cu pro­gramul tîrziu, „doar fac asta din ’76. Dintotdeauna a fost așa”, spune a­cesta cu un surîs lung pe fa­ță în timp ce mă conduce în „bi­roul” său, o sală în care mirosul de uzină se îm­bi­nă cu cel de cerneală și hîr­ti­ei. De­o­da­tă se aude un zgomot puternic, iar ma­șina începe să turuie cu forță. O no­uă ediție a unui ziar este tipărită.

Costică Talpău se consideră un nostalgic, căci pentru el totul a por­nit de la principala menire a unui ziar, și anume ca acesta să fie citit. „Cînd eram țînc, mi-a plăcut în prostie să citesc. Am început cu romanele de aven­tură, Winnetou de exemplu și al­tele care au mai apărut atunci”. Nu ui­tă să menționeze și de Tai-Pan, un roman despre care zice că n-o să-l ui­te niciodată fiindcă „m-a impresionat istoria Japoniei. Primii europeni ca­re au ajuns acolo au găsit un nivel de ci­vilizație complet diferit față de ce era în Europa”, îmi spune acesta în timp ce-și întoarce ușor bărbia rotundă spre cilindrii care pasau de la unul la altul o bandă continuă de hîrtie.

Rotativă englezească

Îmi întorc și eu privirea spre apa­ra­tul care pare scos dintr-un motor co­lo­sal, dar Costică nu pare la fel de ui­mit ca mi­ne. Nu pentru că s-ar fi o­biș­nu­it cu el, ci pentru că ar fi văzut și cum ar arăta viitorul tipăritului. „Bă­ie­te, ce fac eu aici, pusul plăcilor în mașină, regla­rea cernelii, a apei, s-ar putea să nu mai tre­buiască. Ce vezi în față e un mo­del vechi de rotativă, dar am fost odată la o tipografie în An­glia și să vezi aco­lo ce industrie e. Ei nu aveau nevoie de oameni, doar un informatician care să regleze programul și mașina făcea restul”, îmi po­ves­tește acesta, pri­vin­du-mă atent pe sub ochelarii sprijiniți de nas.

Se mulțumește cu gîndul că, to­tuși, nimic nu durează mult și știe că atunci cînd se strică ceva, tot mai e nevoie de cineva care să repare totul. „Eu aici bat culorile după ochi, iar ma­și­na aceea o făcea automat. Dar ce face cal­culatorul cînd șobolanii îți mănîncă un mănunchi întreg de hîrtie?”, spune acesta întinzîndu-și degetele făcute ghem spre mine. Acum vorbește din experiență, Costică știind că peri­colul ca un ziar să nu iasă vine de obi­cei din exterior, e ceva la care nu te poți aș­tepta. „Am pățit-o odată, a trebuit să scoatem ziarul a doua zi la cinci. Altă dată, pe vremea lui Ceau­șescu, ni s-a stricat mașina de turnat plăci de plumb. Ce facem? Dăm tele­foane și aducem una de la Suceava, iar la in­trarea în Păcurari se răsturna­se ma­și­na. Iar am scos ziarele tîrziu”, po­ves­tește acesta rîzînd cu poftă.

Pe o bandă încep să iasă rapid noi ediții, iar tipograful ia una rapid să ve­rifice de greșeli. După o scurtă cercet­a­re pe fiecare pagină, se întoarce în­tinzînd ziarul spre mine, ca să văd și eu cum arată o ediție proaspătă.

Paul ANDRICI