Cu două trepte înapoi

Cel mai înalt munte al lumii își așteaptă pe cărările neumblate fiii. Hai­na-i zgrunțuroasă, acoperită cu pulberea iernii își cheamă croitorii cu pioleți, iar norii adunați ca un gu­­ler în jurul masivului împietrit se învîrt într-o horă de aburi. Cu echipamentul pregătit, trei al­­piniști își făgăduiesc că vor deveni stăpînii fiarei și că o vor îmblînzi cu steagul victoriei lor. Înainte de a por­­ni la drum și-au promis unul ce­luilalt că vor cuceri împreună înăl­ți­mi­le și că nu vor lăsa pe nimeni în ur­mă, că vor primi toți trei laurii și că vor împrăștia ecoul bucuriei lor îns­pre trei zări.

La poalele muntelui, soarele sca­­pă printre crengi luciri care se po­ticnesc în rîul veșnic grăbit. De-o par­te și de alta se înalță ziduri scorojite de secole care își aruncă ofrandele în apa învolburată. Printre șu­ie­ră­turile sălbăticiei, un strigăt înă­bu­șit se pierde odată cu alunecarea alpi­nistului din urmă în prăpastia care îl înghite lacom. Un moment de nea­tenție, o piedică sau un gînd rău. Mă­car ceilalți doi să își împlinească promisiunile care acum par ca o păpădie luată de vînt. Ajung la ultima treaptă de piatră, ridicată ca un zid al unei fortărețe. La mijlocul drumu­­lui, cu trupurile lipite de peretele în­ghețat, își agață speranțele de frîn­ghi­ile care îi vor ridica în vîrful lumii. Însă numai unul dintre ei va simți răsuflarea solemnă a masivului, cel din urmă prăbușindu-se cu funia și iluzia victoriei rupte în două. Un ghi­nion, o greșeală sau un blestem.

Deasupra norilor, ecoul ultimului alpinist nu răzbate în templul profanat, căci zarea aștepta trei stri­gă­te încununate cu lauri. Vîntul îi fură steagul din mîini așa cum el le-a furat celorlalți armura de învin­gă­tor, lăsîndu-le triumful dezgolit. Își simte umanitatea mai rece decît a muntelui pe care a vrut să îl cu­ce­reas­că, căci pînă și piatra se sparge, iar gheața se topește.

Cătălina DOBROVICEANU