Romantismul de azi al Vero­ni­­căi Micle

Nu departe de Buzești nr. 5, aco­lo unde urma să fie amplasată o placă me­morială pe locul unde Eminescu a tră­it, în două camere și hol, împreună cu Ve­ronica Micle, cînd a venit în Bu­cu­rești, spre sfîrșitul anului 1882, în spa­tele unui hipermarket modern, pes­te drum de Guvernul României, se deschide, parcă uitată de lume, strada Veronica Micle.

M-am mutat la numărul 22, cre­zînd că Veronica nu a fost numai muza poe­tului, ci deopotrivă și a celor care i-au ridicat un cartier, ascuns în dosul fur­nicarului din centru. Locuiesc pe o sca­ră trasată în linie, în mijlocul unui dreptunghi de blocuri gri, cu multe fe­restre și tot atîtea uși de apartamen­te. Nici n-aș fi crezut că peste drum de pre­mier te poți simți ca într-un cartier de la marginea Bucureștilor. Dimi­ne­ți­le încep în sunet de picamer, iar zilele se încheie într-un ritm manelist degajat, ca în transă, din mașinile băieților adu­nați ciorchine în parcarea din mij­lo­cul blocurilor cu tencuieli scobite de vre­me. E drept, cei care au beneficiat de aju­torul primăriei și, mai nou, au dat gea­murile cu toc din lemn uscat pe cele cu termopan, își duc liniștit viața în că­mă­ruțele numite apartamente, fără a fi de­ranjați de ceea ce se petrece peste geam.

De fapt, sunetul tramvaiului vechi din fața florăriei unor țigani și, uneori, chiar și protestele de la gu­vern ale sin­dicaliștilor, pulsul viu al societății, e tot romantismul de azi al Veronicăi Mic­le. Pe cînd muncitorii lucrau de di­mineața pînă seara, pe schelele care nu puteau să te lase indiferent auzindu-le huruitul tasant pe creier, mi-am dat seama că cei din blocul de vis-à-vis, sînt, oarecum, o categorie mai îns­tă­ri­tă de oameni. Au apartamente mai mari și fac parte din tagma celor pe care noi îi numim, convențional, „fa­mi­lii de oameni tineri”. N-aș fi realizat acest lucru dacă, seară de seară, nu aș fi observat cum vecinii mei de peste drum au un obicei destul de prost de a se in­forma despre lumea din jur. Ies pe geam și, pare-mi-se că de plictiseală sau poa­te într-un soi de voaiorism accentu­at, privesc, uneori cu binoclul, în a­par­tamentele vecinilor de peste drum. Și, ce e mai ciudat, în constituția uno­ra, privitul s-a dovedit un obicei de-a dreptul constant și tabu.

Mereu m-am întrebat ce pot ob­ser­va ei în blocul din față, care parcă sta să cadă cu toate cele zece etaje ale sa­le. Blocul în care locuiesc și eu la șa­se, alături de foarte multi bătrâni, pe care îi găsesc, invariabil, în fața scă­rii, pe două bănci. Se adună ciorchine la po­vești, fiind geană pe tot ce mișcă. Con­tabilizează chipuri noi, bîrfe, în­tîm­plări. Sînt un fel de „ochii și urechile lo­cului”. Ei și cîinii cărora le dau de mîn­care. Într-o zi, o doamnă în vîrs­tă, dar cochetă (genul de persoană care s-a îngrijit mai toată viața), mi-a spus, co­borînd în curte: „Mai degrabă mor de foame, decît să știu că nu am ce să dau de mîncare la cîini!”. «Mai bine ajut un cîine, decît un om» se exprima de la sine putere, lăsîndu-mă să me­di­tez, mai departe, în drumul meu.

Am aflat, apoi, că nu are copii. Așa cum nu are nici vecinul ei de la par­ter, un bătrîn care se mișcă foarte greu, ajutîndu-se de ziduri, și care lasă în urmă o dîră accentuată de urină și mizerie.Trăiește în mizerie, în primul apartament de la parter, chiar lîngă lift… Și nu cred s-o fi văzut vreodată intrînd la el pe vecina care-și hră­neș­te zilnic maidanezii.

Diana ROTARU