Noua biserică
Opinia de la centru 23 octombrie 2012 Niciun comentariu la Noua biserică 3Iulian e popă cu parohie în București, în cartierul Militari. Duminica și la sărbătorile legale e la biserică, iar în restul zilelor face terapie prin rugăciune pentru toxicomanii internați într-un centru, puși la izolare ca să nu mai cadă în păcatul drogurilor.
Îl vezi, îl asculți și-ți vine să-ți muști limba dacă toată viața ai gîndit că popii sunt aceia care-și atîrnă cruci de aur la gît și se împrumută din cutia milei, cînd oamenii se bat pe sarmale la vreo sfeștanie sau cînd taie vreo porție din zi ca să aibă duminică bani de pomelnic sau de-o lumînare.
Droguri și chin
Sîntem păcătoși. Și sîntem viciați de gîndul că biserica noastră construiește catedrale, cînd cîteva zeci de copii sunt abandonați zilnic prin spitale. Că popii nu plătesc taxe și fac evaziune fiscală pentru că nu taie chitanță cînd vin cu agheasma de Bobotează.
Vedem răul. Dar nimeni nu-l vede pe Iulian cînd vine la muncă și stă printre dependenții de heroină sau de legale”, unii într-un sevraj de i-auzi de la două străzi distanță. Părintele Iulian trebuie să-i facă să se lase.
„Ce rușine, părinte! Ajungi, dacă ai putea să iei pielea de pe tine și s-o vinzi, ai vinde-o!”, i-a scris pe-o foaie o puștoaică de 16 ani, la o oră de terapie. Dependența de heroină de la 14, cînd a consumat prima „biluță”. Apoi au venit acele, înfipte în mîini, în gît și, cînd nu s-a mai putut, și-a injectat în ambele picioare. Părintele i-a înțeles dependența și-a trimis-o la Biblie. I-a văzut semnele de pe mîinile vineții și i-a înțeles părinții cînd i-au povestit că, uneori, doar că s-o știe acasă, mergeau ei la dealeri să-i cumpere o doză. Preotul spune că e o luptă viața asta a lor. Și cît chin! Să nu dormi cu săptămînile, iar o bucată de pîine înghițită să ți se pară o piatră.
Bunătatea absolută e să nu-i abandonezi și să crezi în vindecarea lor, oricît de zadarnică ar fi ea. Iulian le cunoaște stările de rău și știe că „durerea aia din corp” nu trece decît dacă, așa cum spune el, le întinzi o mînă. Îi vede plecînd „curățați” pe ușa spitalului, dar unii se întorc mai dependenți cum n-au fost vreodată. Nu găsesc plecarea de la centru decît ca pe o șansă să te „spurci” iar la heroină sau la legale. Se căiesc. Promit. „Dar ce poți să promiți mai mult decît ai făcut-o în fața Domnului? Le spun că sînt și eu obosit. Am obosit să-i tot văd pe-aici”.
Ionela SĂVESCU









Adaugă un comentariu