Noua biserică

Iulian e popă cu parohie în Bu­cu­rești, în cartierul Militari. Du­mi­ni­ca și la sărbătorile legale e la bise­ri­că, iar în restul zilelor face terapie prin rugăciune pentru toxicomanii in­ternați într-un centru, puși la izola­re ca să nu mai cadă în păcatul dro­gu­rilor.

Îl vezi, îl asculți și-ți vine să-ți muș­ti limba dacă toată viața ai gîn­dit că popii sunt aceia care-și a­tîr­nă cru­ci de aur la gît și se împrumu­tă din cu­tia milei, cînd oamenii se bat pe sarma­le la vreo sfeștanie sau cînd taie vreo porție din zi ca să ai­bă duminică ba­ni de pomelnic sau de-o lu­mînare.

Droguri și chin

Sîntem păcătoși. Și sîntem vi­cia­ți de gîndul că biserica noastră constru­iește catedrale, cînd cîteva zeci de co­pii sunt abandonați zilnic prin spi­ta­le. Că popii nu plătesc taxe și fac evaziu­ne fiscală pentru că nu taie chitan­ță cînd vin cu agheasma de Bobo­tea­ză.

Vedem răul. Dar nimeni nu-l ve­de pe Iulian cînd vine la muncă și stă prin­tre dependenții de heroină sau de legale”, unii într-un sevraj de i-auzi de la două străzi distanță. Părintele Iulian trebuie să-i facă să se lase.

„Ce rușine, părinte! Ajungi, da­că ai putea să iei pielea de pe tine și s-o vinzi, ai vinde-o!”, i-a scris pe-o foa­ie o puștoaică de 16 ani, la o oră de te­rapie. Dependența de heroină de la 14, cînd a consumat prima „biluță”. A­poi au venit acele, înfipte în mîini, în gît și, cînd nu s-a mai putut, și-a injectat în ambele picioare. Părintele i-a înțeles dependența și-a trimis-o la Bi­blie. I-a văzut semnele de pe mî­i­ni­le vineții și i-a înțeles părinții cînd i-au povestit că, uneori, doar că s-o ș­tie acasă, mergeau ei la dealeri să-i cumpere o doză. Preotul spune că e o luptă viața asta a lor. Și cît chin! Să nu dormi cu săptămînile, iar o bucată de pîine înghițită să ți se pară o piatră.

Bunătatea absolută e să nu-i a­ban­donezi și să crezi în vindecarea lor, oricît de zadarnică ar fi ea. Iu­li­an le cunoaște stările de rău și știe că „du­rerea aia din corp” nu trece decît da­că, așa cum spune el, le întinzi o mînă. Îi vede plecînd „curățați” pe ușa spita­lului, dar unii se întorc mai dependen­ți cum n-au fost vreodată. Nu gă­sesc plecarea de la centru decît ca pe o șansă să te „spurci” iar la heroi­nă sau la legale. Se căiesc. Promit. „Dar ce poți să promiți mai mult decît ai făcut-o în fața Domnului? Le spun că sînt și eu obosit. Am obosit să-i tot văd pe-aici”.

Ionela SĂVESCU