Un careu de ași pe tablă

Miuța ascultă ultimele sfaturi de la mama. De alături, tatăl, ca un bodyguard, o îndemnă să fie mai atentă ca nicioda­tă la mișcări, iar ea este numai un zîm­bet, colorat și săltăreț precum clamele cu stele pe care și le-a prins în păr. Îmi pro­mite că îndată ce termină runda vine să-mi spună mai multe despre șah, pasiunea ei, pentru că mereu înainte de joc are ne­vo­ie de cîteva minute libere.

Se în­toar­ce cu fața spre masa de joc, dă noroc cu Ninji, o chinezoiacă cochetă, iar cînd se dă startul face prima mutare și apasă cea­sul. Cele două fete au cinci ani și sînt atît de micuțe încît atunci cînd își „mă­nîn­că” piesele una alteia se ridică în genunchi pe scaun și se întind pînă aproape ating cu pieptul masa. Sînt vioaie și mută pie­sele la cîteva secunde după mișcarea ad­versarului, în timp ce la mesele cu „se­ni­orii” de 11 ani, o singură deplasare a pie­selor se face și după zece minute.

Clipe tensionate de altfel, dacă ar fi să socotim ticurile din sală. Sînt copii care-și mișcă piciorul încontinuu, se lea­gană sau țin mîinile încrucișate deasu­pra capului, fără să mai vadă în jur. Al­ții, ca să nu mai audă zgomotul din jur, își astupă urechile cu palma liberă și apoi execută mișcări tăioase cu cealaltă. În schimb, unul singur nu ezită.

Odată ridicată mîna de pe tablă, se avîn­tă asupra unei piese și-i schimbă tra­iectoria fulger, aproape fără să apuci a ve­dea de unde a ridicat-o. La fel și ad­ver­sarii. Viteza cu care reacționează îți lasă impresia că au prevăzut situația, schi­țînd astfel un gest robotizat, la o comandă presetată.

Curcubeul de pe limbă

După fix 55 de minute, adversara Miuței ridică mîna. Jocul s-a terminat, iar arbitrul trebuie să constate rezulta­tul. Nefavorabil pentru ieșeancă, rezultatul a fost 1-0 pentru Ninji, pitica sprințară care a înfuriat-o pe Miuța. Nici un îndemn din lume nu i-au alungat lacrimile și tînguiala.

La fel se întîmpla și cu ceilalți pici care se ridicau de la masă. Unii țopăiau de bucurie, iar alții aproape se tăvăleau pe jos de supărare. Camelia din Bîrlad, însă, deși a pierdut, nu se plînge. Mai sînt încă trei zile de concurs, iar după cum știe de la maestrul care i-a dez­vă­lu­it arta jocului, bunicul său, un rezultat nefavorabil azi nu înseamnă nea­pă­rat sfîrșitul. Într-o pauză de dezmorțire îl prind și pe George lîngă automatul de a pă. Ia lecții la clubul din Iași de la „domnul Manole” de șase ani, iar să se răcorească a ieșit doar pentru că s-a re­la­xat atmosfera din sală, iar poziția sa de pe tablă îi este acum favorabilă. Res­piră greoi, iar transpirația i-a nă­pă­dit fruntea, fără să-l chinuie prea mult.

După trei ore de ținut în șah ad­versa­rii, copiii încep să se plictisească, iar părinții și încurajatorii de pe margini se agită ca niște păsări luate de vînt. Mozaicul de limbi nu își găsește o ba­la­ma comună și în unele cazuri nici en­gle­za nu le mai răspunde la întrebări. Bine măcar că organizatorii au angajat cel puțin șapte translatori. Altfel, Tur­nul Babel ar fi înspăimîntat urechile celor care nu stăpînesc limbile pămîntului.

Iulia CIUHU