Mituri de pus pe copertă

În curînd se va împlini un an de cînd am poposit în această capitală simpatică și se cuvine – așa cum se fa­ce la finele fiecărui an, nu? – să tragem niște liniuțe. Concluzii, adică, pentru cei care se gîndeau la altceva.

Așa se face că înainte de a mă muta în Bu­curești, auzeam tot felul de povești și legende mai mult sau mai puțin du­bioase despre acest oraș esențial în eco­­­nomia țării. Unora le-am dat cre­zare, dar ar fi lipsit de onestitate din partea mea dacă nu aș recunoaște ur­mă­toarele chestiuni, concluziile la ca­re am ajuns eu după lunile astea de trai consumate nu doar între două puncte fix, casă și birou:

o „Bucureștiul e un cimitir de su­flete”, mi-a zis un personaj drag din povestea vieții mele în ziua în care mi-am transportat bagajele de la Gara de Nord tocmai la Piața Sudului, aco­lo unde m-au găzduit timp de cîteva zile niște prietene. Adică, oamenii sînt niște trupuri în mișcare haotică pe străzi fără urmă de sentiment ori afecțiune umană? Roboți care citesc cărți în me­trou, dar nu pricep nimic din ce scrie acolo? Nu, o să îl contrazic pe amicul meu drag și o să îi spun că mai ales acum, primăvara, sufletele oamenilor aleargă pe-afară ca niște animale ieșite din hibernare, zvăpăiate și neostenite, și le vezi în ochi de toate culorile, ac­cen­tuați cu umbre și farduri, în îm­bră­ți­șări strînse, în covrigi împărțiți și chiar în zbenguielile copilărești din parc. To­­­tul e suflet, e viață și nimic nu ar mai fi la fel fără ele.

o „Bucureștenii sînt răi, să te fe­rești de ei!”, m-a îndemnat cineva care trecuse pe aici și după un an se întor­sese în Iași. Nu știu cum se face, poate am cunoscut puțini bucureșteni get-be­get, dar cei pe care îi știu se deosebesc de așa-zișii provinciali doar prin nu­mă­rul de povești pe care le știu despre București. Atît. E adevărat, pentru ei străzile au istorie, stațiile de metrou nu sînt doar niște guri care înghit oameni, iar Casa Poporului nu este singurul loc de vizitat în oraș. Bucureștenii nu sînt nici răi și nici aroganți. Trebuie doar să le arăți – fără accent, dacă se poate – că nu ai venit aici ca să faci un ban și-atît.

o Aglomerație și cîini vagabonzi. Dacă ești sincer, astea vor fi două co­or­donate primordiale ale unei des­cri­eri autentice pe care ai face-o Bu­cu­reș­tiului. Și nu sînt minciuni, dar oare nu fac ele parte din ritmul nebun al acestui oraș, din muzica lui, din acea palpitație care nu l-a transformat într-un cimitir? Să fie totul roz, cu personaje false, ca într-o cărticică de colorat pentru copii? Și noi ce am mai iubi atunci, coperțile?

Lina VDOVÎI