Moș Ion Dogaru

Sîmbătă seară, înainte de culcare, m-am uitat la un vechi episod din The Simpsons. Cred că era de prin 1993, iar Homer Simpson tocmai era ales liderul de sindicat al muncitorilor de la fabrica nucleară. Prima imagine care i-a trecut prin minte lui Homer? Se vedea un don Corlene italian care primea mită pentru a-i ajuta pe locuitorii orașului.

A doua zi, pe 24 ianuarie, deschid televizorul și dau peste Mircea Dogaru, liderul Sindicatului Cadrelor Militare Disponibilizate. Coincidență? Bineînțeles. Însă atît de asemănătoare sînt cele două personaje. Niciodată n-am putut să-l iau în serios pe Dogaru, acest colonel specializat în proteste, societate civilă, drepturi sindicale și patriotism pe cale de dispariție.

Cu părul mereu vîlvoi, ca și cum abia s-ar fi întors de la o bătălie cu factorii politici decidenți pentru a readuce demnitatea românilor, Dogaru a decis ca de Ziua Unirii Principatelor, cînd o dată pe an se întîmplă ceva important la Iași, să organizeze un protest în fața ferecatului Palat Victoria. Și cum știa că nimeni nu va fi în capitală, a și lansat un „semnal de avertisment” premierului și președintelui să nu se ducă în orașul unde, la fel ca-n 1859, „gemea de agenți de influență ruși, potrivnici unității și devenirii românești” (conform comunicatului oficial).

Care-i rostul unui protest în fața unei clădiri goale, într-o duminică și într-o zi de sărbătoare care n-are nicio legătură cu pensiile militarilor? Păi e singurul mod în care aflăm că „tehnocrația distruge democrația” (vorba celor de la Antena 3), iar lui Dogaru, o fire dramatică de altfel, îi este un pic dor de prime time-ul televiziunilor de știri.

În 2012 era descris ca o bombă pe ceas, cînd, tot pe 24 ianuarie, mergea cu protestatarii în fața Televiziunii Publice, cerîndu-i să redevină liberă (sic!) și „să recucerim televiziunea! Jos Culcer, jos Pora, jos Patapievici”. Era pe val atunci și amenința cu proteste în fața tuturor instituțiilor mari din țară. Unor politicieni aproape că le era frică de el! El reușise să adune vreo 16 mari uniuni sindicale.

Dar timpul trece mult prea repede , iar idealurile sale mărețe abia dacă apar în deschiderea jurnalelor de știri. Marele istoric, așa cum era descris, n-a învățat însă o importantă lecție: istoria își bate joc de cei care n-o cunosc, parcă spunea Iorga.

Text de George GURESCU, jurnalist TVR și Senior Editor Opinia Studențească.