Dreptul la coroniță
Pastila de după 12 martie 2012 Niciun comentariu la Dreptul la coroniță 0S-a terminat cu diminețile de început de februarie cînd mergeam zgribuliți și cu țurțuri la nas spre școală. Ne înfofolea mama cu un fular care lăsa să se vadă doar ochii, ca să nu ne împiedicăm, de zici că eram toți niște ninja periculoși. Iar pantalonii de fîș căptușiți cu melană ne făceau să arătăm ca niște africani care nu au văzut în viața lor zăpadă.
Acum s-au dus și orele pierdute în stația de autobuz, dar și diminețile prea timpurii în care trebuia să mîncăm omleta „repede, că pleacă mama la serviciu”. Îi invidiam pe vecinii noștri, care erau mai năzdrăvani decît noi, că mergeau la școala din cartier, aia de care mama nici nu voia să audă. În care ajungeai doar dacă nu îți stătea mintea la carte, ci la joacă. Dar noi voiam să ne jucăm! Să venim „în gașcă” acasă și pe drum să ne bulgărim. Să punem lipici pe scaunul învățătoarei și să ridicăm scaunul vreunui coleg mai slab de înger.
Acum putem face toate lucrurile astea, dar nu mai avem vîrsta. Și chiar dacă am fi eligibili, ne-am da seama că nu ar fi fost chiar atît de distractiv să ne ascundem sub bănci și să speriem învățătoarele timide. Parcă tot mai bine ne-a stat cu coronițe din flori pe cap pe care le primeam nu doar de dragul fotografiei de la serbare, ci pentru că am fost studioși. Și dacă am învățat să numărăm bine și să conjugăm corect verbul „a fi”, atunci am fost și mai cîștigați. Însă voi ați rămas prinși în cartierul vostru spre care alergam cînd eram copii. În școala mică la ale cărei clase visam și pe ale cărei geamuri priveam cu jind la voi, care făceați avioane din hîrtie și ne arătați limba. Nu v-a învățat nimeni că nu e frumos.
Cristina BABII









Adaugă un comentariu