Dreptul la coroniță

S-a terminat cu diminețile de în­ce­put de februarie cînd mergeam zgribuliți și cu țurțuri la nas spre școală. Ne în­­fofolea mama cu un fular care lăsa să se vadă doar ochii, ca să nu ne îm­pie­dicăm, de zici că eram toți niște ninja periculoși. Iar pantalonii de fîș căptușiți cu me­­la­nă ne făceau să arătăm ca niște a­fri­cani care nu au văzut în viața lor ză­pa­dă.

Acum s-au dus și orele pierdute în sta­ția de autobuz, dar și diminețile prea tim­­purii în care trebuia să mîncăm om­le­­ta „repede, că pleacă mama la serviciu”. Îi invidiam pe vecinii noștri, care e­rau mai năzdrăvani decît noi, că mer­geau la școa­la din cartier, aia de care ma­ma nici nu voia să audă. În care a­jun­geai doar da­că nu îți stătea mintea la carte, ci la joa­că. Dar noi voiam să ne jucăm! Să ve­nim „în gașcă” acasă și pe drum să ne bul­gărim. Să punem lipici pe scaunul în­vățătoarei și să ridicăm sca­u­nul vreunui co­leg mai slab de înger.

Acum putem face toate lucrurile as­tea, dar nu mai avem vîrsta. Și chiar da­că am fi eligibili, ne-am da seama că nu ar fi fost chiar atît de distractiv să ne ascundem sub bănci și să speriem în­vățătoarele ti­mide. Parcă tot mai bi­ne ne-a stat cu co­ronițe din flori pe cap pe care le pri­meam nu doar de dragul fo­tografiei de la serbare, ci pentru că am fost studioși. Și dacă am învățat să nu­­mărăm bine și să conjugăm corect ver­bul „a fi”, atunci am fost și mai cîș­ti­gați. Însă voi ați rămas prinși în car­ti­e­rul vostru spre care a­ler­gam cînd e­ram copii. În școala mică la a­le cărei cla­se visam și pe ale cărei geamuri pri­veam cu jind la voi, care fă­ceați a­vi­oa­ne din hîrtie și ne arătați limba. Nu v-a î­nvățat nimeni că nu e frumos.

Cristina BABII