Vă rog, poftiți în Europa! Lăsați Valea Jiului la garderobă

Luni, 15 februarie 1999, la Curtea Supremă de Justiție, Miron Cozma, „Regele huilei” din Valea Jiului, a fost condamnat. În disperare, liderul mine­rilor a strîns cam 2500 de ortaci și a pornit într-o nouă aventură spre București. Prin apropierea Caracalului, mai precis la Stoenești, jandarmii și-au făcut datoria, iar marii oameni ai statului nu s-au sfiit să numească acest eveniment actul de naștere a democrației. După Stoenești, Valea Jiului aduce oarecum un front. Bărbații își povestesc la un pahar isprăvile de vitejie, iar unele femei își mai așteaptă încă „mercenarii”. În casele și minele lor, învinșii își așteaptă bătrînețea, cînd măcar nepoții vor crede că nu sînt primii care au greșit.

Dacă Ardealul grăsuliu, împa­che­­tat de jur împrejurul burții cu un pu­lover de culoarea ierbii prin, să-i zicem, luna mai, nu s-ar fi întîmplat în bovagonul ce străbătea sfios Valea Jiului, ai fi putut să crezi că atmosfe­ra aceea de călători strîmtorați poa­te fi găzduită în tihnă de orice distan­ță din România. Numai că bătrînul dur­du­liu își mișca buzele sub o bască simplă, ocărînd către însoțitor pe te­ro­ristul de Cozma: „Păi, no, a fost de revelion în Grecia, să-i întîlnească pe arabii lui”. No, iar sporovăiala se pier­de fără umbră de regret sub duduitul tre­nului ce s-a împăcat cu o familie de țigani s-o ducă de-acolo, mai în Vale.

Țigăncușa bandajată de un batic bej își alăptează odrasla pe banchetă, sub privirile destul de critice ale unei mogîldețe cu căciulă de cosmonaut, ale cărei codițe se întind ca niște pi­cioare de oaie sub talia pantalonilor de blugi.

„Tată, unde sîntem acum?” Iar tatăl ce-i jurase nevestei că n-a băgat decît 10.000 la jocuri îi răspunse fără să se gîndească prea mult: „În A­me­rica, tată”. Și tăcu. Lăsă bo­va­go­nul să-și scîrțîie mădularele pe unde-o ști mai bine.

Despre învinși nu scrie nimeni niciodată

Petroșani. În Gară, ascunse de o perdea CFR, urmele răzmeriței mi­ne­rești se mai cunosc încă. Geamuri prin care au trecut pietre de diferite forme și mărimi, jandarmi obosiți de­rulînd în șoaptă povești oltenești.

„Bă, să fi văzut ce-a fost aseară pe-aicea”, mă stropșește un prieten zi­a­rist. „Ca după război. Stăteau mu­ie­rile și-și așteptau minerii. Se căutau în toate direcțiile. A fost jale. Mulți n-au venit. Îți spun eu, în Valea Jiu­lui se-așteaptă mortu’.”

Privită de sus, neutru, așezarea Pe­troșani pare o stațiune cu blocuri ce­nu­șii, rătăcite pe acolo din cauza vremurilor, printre care turlele suleme­ni­te pentru Postul Mare se ridică în­spre munți. Sau mai sus, spre Dumnezeu.

La bază, în lungul asfaltului spart al străzii principale, oamenii trăiesc fără să simtă letal, pînă-n vene, apu­sul „luceafărului” din Vale. Ca peste tot, ei își compun existența din cîteva trasee esențiale: muncă – crîșmă – televizor, căci nu-i bar în Petroșaniul ăsta în care măcar un Nokia second hand să nu-și ducă emisiunile la bun sfîrșit.

Două fete cu bocanci spațiali îm­ping pe un gazon verde o traistă de bile asistate nepotrivit de un fond muzical plîngăcios – Gary Moore. Despărțiți de un pilon de piatră cît să-l cuprindă un flăcău, niște bărbați urmăresc, în ciuda neînțelegerilor cu Pro-Tv-ul, serialul despre faptele de vitejie ale lui Hercule. Te apropii cît mai mult și susurul rămîne ne­des­lu­șit. Despre învinși nu scrie nimeni niciodată.

„Aeroport” îi zice la cartierul Pe­tro­șaniului ce leagă orașul de De­fi­leu și apoi de București prin suflete minerești dispuse sărăcăcios, după vo­ia sorții, a liderilor sau chiar a lor, la înaintare. Pe podul lui Stră­tu­lac, sfîrșit în casele de țară, minerii lui Cozma își aranjau drumul spre glo­rie. Pe podul lui Strătulac se în­tor­ceau trupele victorioase de la Costești. Par­cînd elegant autobuzele în cursa Trans­utilului sau a altor societăți trans­portatoare de rebeli.

Mai trecu și de-astă dată gonind, un autobuz aerisit, fără geamuri, pi­lotat cu strășnicie de un șofer al cărui fular legat pînă la ochi îi împrumuta cătătură kurdă.

Din curtea Transutilului, alte su­­rate rutiere se ascundeau după o clă­di­re, fluturîndu-și în aer liber ră­mă­și­țe­le perdelelor interioare.

Dintr-o scobitură de parbriz, ab­so­lut neregulată, se mișca ceva. Mi s-a părut. Nu ar fi permis paznicul u­nității, un bătrîn gospodar cu tunică maronie și caciulă rotundă de miel, oricît ar fi fost el de preocupat de alinierea unor pîini pe o balustradă. Pe o postată de trei – patru metri, par­că pornite să se bronzeze, fragmente de pîine sau chiar pîini întregi îmi mai amintesc, în treacăt, că-n au­to­buzele sparte la Stoenești au fost oameni. Mulți dintre ei, flămînzi.

Trebuia să se predea și era eroul Văii Jiului

„Apăi eu îl știu pe Cozma de cînd era mititel. De copil”, își amintește nenea Vlaicu – Tati, cum îi spun ortacii, sorbindu-și romul fără ca fața să se schimbe în vreun fel și suspen­dînd mina în aer, atît cît să iasă un stat de puști obișnuit pînă la po­deaua cîrciumii „Leul de aur”.

„Mă, n-a trebuit ca acuma să se ducă. Legea e lege, trebuia să se predea și era eroul Văii Jiului”, e de pă­rere nenea Vlaicu. „Da’ e sînge iute cum a fost și tătîne-său. Cînd am ve­nit în Vale, aicea, tata lui Cozma mi-a fost brigadier. Era un om bun. Cînd mînca un ortac suplimentul cu mar­me­ladă, ăsta le dădea slănina lui. «Na mă, mîncați. Că mineritul nu se face cu marmeladă.» Da’ era iute de cuțit. Venea odată de la un chef de la Jieț cu prietenii lui și-i spune unu’ lui Coz­ma bătrînu’: «Bă, vezi că obăru’ nu ți-o pontat două zile.» Și ăsta nervos. S-o dus și numa’ i-o înfipt cu­ți­tul la obăr în dreptul inimii. N-a murit obă­ru’, da’ i-a paralizat mîna și de atunci s-a ales praful și de tata lui Coz­ma. O fost în pușcărie, o mai lucrat oleacă în mină și s-o dus apoi în pă­du­re, pădurar. Mumă-sa o rămas vă­du­vă și a fost femeie de serviciu la mină. Năcăjiți”, povestește în con­ti­nua­re Tati, cu harul unui ardelean, atent în a-și înregistra mișcările co­che­te. „Da’ nu trebuia să plece. I-am zis și lui Loiș, copilul meu de suflet: «Mă, lasă-i să se mai ducă și alții, că tu tot ai fost». Și el nu și nu. C-așa o zis Cozma, să se ducă. L-o prins și l-o arestat la o benzinărie, mi-a spus Gi­gi, șoferul lui, că Loiș a plecat cu Cielo.”

Despre Romeo Beja, tot la “Leul de Aur”, am aflat că e student la Drept, însă nimeni nu știe de ce a plecat de astă dată.

Ia, bă, de aici un Casapu

În general, părerea muritorului o­bișnuit despre liderii sindicali nu este excepțională. Au însă un cult al lor, nu­mai al lor. Dacă i-au ales, trebuie să-i urmeze, indiferent cîte Espero sau Cielo trec cu eleganță peste să­ră­cia lucie a Văii Jiului.

Excepția o constituie, într-un fel, Ioan Casapu, lider sindical la E. M. Dîlja, de loc din Dobrovăț, județul Iași, arestat și el la ultima mineriadă.

Un lider boem, cum îl caracteri­zează oamenii Văii, care a făcut mult bine. „Părintele” Casapu (porecla i s-a tras de la barba lungă odihnită de un piept dezvoltat) avea un mod original de a-și face campanie la alegerile sindicale. Se ridica și spunea simplu: „Mă, voi știți de mine. Mi-a plăcut băutura și-mi plac femeile.” Cu toate acestea, minerii îl alegeau, fiindcă era de-al lor. Cînd a fost accidentul de muncă din 1997, de-au murit 50 de oameni, Casapu s-a dus personal. I-a adunat bucată cu bucată și i-a îm­bă­iat. Casapu ăsta mai avea un obicei: cînd trecea pe la oamenii necăjiți, sco­tea bancnote de 10.000 și le îm­păr­țea. „Ia, mă, de aici un Casapu”, spu­nea liderul de la Dîlja, profitînd de ase­mănarea cu Nicolae Iorga, mă bom­bardează la grămadă cei care l-au cunoscut pe Ioan Casapu, în special boema literară a Văii Jiului, datoare pînă la Dumnezeu unui om care le-a scos cărțile și C.A.R.-ul pentru un album de pictură.

„Măcar să știu ce-o fi cu el și unde o fi acum, dacă-i sănătos, unde să-i trimit un pachet”, ne spune prin­tre lacrimi Edith Casapu, soția lide­rului din Dîlja, mîngîindu-și fetița de un an. Nu prea mai vrea să stea de vorbă. Evită. Mai ales de cînd, cică, i-a venit Poliția să-i facă o per­che­zi­ți­e. I-a găsit 200.000 de lei și 50 de mărci, pe care le avea dînsa de la Fo­rumul Democrat German. I-a mai găsit apoi 50.000 de lei la fata cea ma­re și se spune că polițiștii au făcut mare caz pe această sumă nedeclarată.

Pe lîngă șocul arestării soțului, Edith Casapu are de suportat frica și singurătatea. Despre plecarea so­țu­lui, Edith s-a abținut să spună ce­va, pentru că, în Valea Jiului, cîntările sînt executate preponderant de cocoși.

Am mers cu gîndul să dăm guvernul jos

Orașul Petroșani nu e atît de ma­re încît să te rătăcești. Însă, dacă pa­șii ți se împleticesc cumva pe strîm­te­le pavaje, niște turnuri de culoarea lămîii te vor ajuta. Acolo e mina Li­ve­zeni și capătul vieții la suprafață. Nu departe, cam perpendicular, do­si­tă de blocuri, cîrciuma „Momo” e cea mai informată de fluctuația șu­tu­rilor și, cîteodată, a istoriei. Căci la „Momo”, în zilele acestea, la o țuică ieftină, se scrie o bucată de istorie cam cît dimensiunea unei slănini de 10.000 de lei.

Sandu Constantin, mecanic la mașina de extracție, deși are un post fix și se afla în concediu, nu a ezitat să meargă la Stoenești. „Nu m-a forțat nimeni. Am mers cu gîndul să dăm guvernul jos”, se precipită ol­teanu’, arătînd întruna spre buzele ar­se de gaze lacrimogene și spre pi­cio­rul umflat.

„A fost măcel, fraților. Cînd am ajuns la pod la Stoenești și ne-am dat jos din autobuze, am vazut două tancuri. Mi-am pus fularul. Am vrut să înaintăm. Pe la o bucată, s-a auzit din spate: «Băă, ne atacă!» și ne-am pierdut. Am început să fugim care în toate părțile. Mi-a fost frică. Cozma trăgea de noi. «Hai, mă, băieți! Hai, că-i putem dovedi! Nu-s mulți!» Era disperat.”

În spatele mesei noastre, stă șo­ferul salvării distruse, cu căciula pe ureche și cu mai multe pahare băute la supărare. „Jandarmii au spart-o, nu noi. Uite la el, cît e de amărît, să­ra­cu’. A auzit de la spital că seara asta or să mai aducă morți la morgă și că neiden­tificatu’ ar fi de la mina Livezeni”.

Deși disponibilizat, Mircea cu pă­rinții din Zamostea Sucevei mer­ge și el la „Momo” și la mineriade. „Au făcut un filtru și ne-au luat banii, ine­lele și ce mai aveam pe la noi. Mie mi-au furat 100.000.” După ce mai prinde încredere, Mircea spune: „știu ceva ce numai 2% din Vale știu acu­ma. Pe 4 martie o să fie o mare miș­care. Ne ridicăm din nou.”

Sandu Constantin merge în fiecare zi la Stoenești

Sandu Constantin oftează și ne arată din nou buzele. După ce a trăit la Stoenești, zice el, nu-i mai este frică de nimeni. „Și ce dacă am pierdut? Și Ștefan cel Mare și Mihai Vi­teazul, toți au pierdut cîte o bătălie”. Tatăl lui Sandu Constantin a fost și el miner, a murit într-un accident, lă­sîndu-l pe fiul său, oltean fudul, să se laude că a schimbat generația la mașina de extracție. „Ne-am îm­prăș­tiat ca potîrnichile. Care și cum am putut. Prin curțile oamenilor, prin po­duri. Știi cum își țin oltenii găinile: în pom. Erau zăpăcite, săracele, de-atîtea gaze. Am tăiat-o pe cîmp. Eram vreo șase-șapte sute de oameni cu Cozma cînd l-au prins. Îl tot dădeau oamenii la spate, să nu-l vadă de sus. Degeaba. O sărit unu’ cu părul lung, din elicopter, l-o pus la pămînt, i-o pus cătușe și l-o luat pe el și pe Beja.”

Sandu Constantin a văzut că vreo două sute dintre ei s-au luptat aproape corp la corp acolo, în față. „Dacă eram cu toții ca vitejii ăia, ajungeam la București. Păi, era unul de la Lupeni, se învîrtea cu toporul în ei. Da’ s-o pierdut și ăla”.

Ca să ne convingă că el a schimbat generația la mașina de extracție și că are acolo un mecanism complex cu 1000 de butoane, ne cară la mină. Intrăm într-o clădire cu multe birouri și miros de mîncare. Două fe­mei duc la cantină o oală cu car­tofi piure. La etajul 9, în spatele unor mas­todonți de oțel, se află o că­mă­ru­ță – postul fix al lui Sandu Constantin.

„Eu apăs pe butoanele care duc colivia trei sute de metri sub pămînt. Dacă, Doamne ferește, greșesc, mor oameni.” La comandă, acum e cel ca­re a învățat de la Sandu meseria. Acolo, la zeci de metri deasupra pă­mîn­tului, lîngă niște butoane folo­si­te mai rar, Saint Exupéry și-a găsit cel mai bun loc pentru romanul său Ci­tadela. Mai jos, la un etaj al ci­ta­de­lei, hainele celor intrați în șut stau la o șuetă despre Stoenești, într-o in­vi­zi­bilă aură de gaz lacrimogen. Du­șu­ri­le la comun nu lucrează. Mai au de așteptat pînă vor auzi ultimele nou­tăți de la Stoenești, aceleași în­ju­ră­turi și cîntece de zi cu zi, strangulate de aerul care nu te lasă să respiri. Ajun­gem la intrarea în „colivie” – o cuș­că mai degrabă de casat, care duce fia­re și oameni acolo, poate chiar sub case, copii și neveste. La intrare, stau cîțiva mineri și o femeie. Are 24 de ani, e frumoasă, văduvă și hăr­țuită sexual în mod corect de cei din jurul ei. Soțul i-a murit într-un accident de mină. Glumesc, rîd și lîngă ei stau doi vagoneți plini cu șine. Sen­zația că au fost uitați acolo, de­mult, e spulberată de furia cu care sînt împinși în „colivie”. A venit și un miner de jos. A mai dat o zi cu tifla unei vorbe de-a lor: „În mină știi cînd intri, dar nu știi dacă mai ieși”.

Cu Sandu Constantin am mai stat într-un bar la ieșirea din curtea minei, care se numea, poate sugestiv, „Xena”. S-a ridicat în picioare, să le spună celor din jur că „am fost acolo”. Într-un fel, fără să știe, mina lui e Stoeneștiul unde merge în fie­ca­re zi.

Famfara din Petroșani cîntă Marșul funebru

Ieșim din mină în zgomotul skip-ului care scoate la lumină opt tone de cărbune la fiecare minut. Au­to­bu­zul de Uricani ne agață și ne poartă către oraș, acolo unde, în centru, o famfară împrăștiată acompaniază ul­ti­mul drum al unui petro­șe­nean. „Eroi au fost, eroi sînt încă”, „Mar­șul funebru”…Stop! Nu mai auzim nimic. Fulgii coboară de undeva de sus, iar vîntul, fără chef de treabă, îi lasă în plata Domnului, să se așeze liniștit pe straiele locuitorilor ce în­ce­puseră a se obișnui să umble fără Cozma. La Teatrul Dramatic din Petroșani „rulează” comedia de ma­re succes „Jocul cu Daniela s-a terminat” de Mircea Ștefănescu, în timp ce un tînăr vorbăreț petrece în felul lui plecarea la armată. „Bă, le-am spus, oriunde să ma dea. Numa’ la jandarmi nu.”

***

Un accident, două comoții și un cancer

„Mineritul e ca pescuitul”, mai mult fonfănea Ova, călăuza noastră printre minerii din Vale, după ce, într-un maxi-taxi ce mergea spre Li­vezeni, cîțiva ortaci se întreceau în a istorisi isprăvile profesionale. Nu fu­seseră la bătălia de la Sto­e­nești și nu s-ar fi dus nici la a zecea mineriadă.

Ova, adică Ovidiu Ciofrîn­gea­nu, se simțea ca acasă în gălăgia aia minerească din mașină. Voinic de ples­nea și-un urs, cu cămașa des­che­iată pe sub haina de piele pînă la glez­ne și cu un bunic ofițer SS, Ova a ajuns în Valea Jiului de la Deva, fără să știe prea bine de ce. Cîștigător al Cu­pei României la rugby, cu Știința Petroșani, student, inginer, barman, soț, tată, amant, ziarist, Ova numără la 33 de ani pe firele lui de păr alb de cîte ori a fost la rendez-vous cu moartea.

Ochii săi de un albastru cețos scli­pocesc cîte o lacrimă pentru morți, cînd a opta sută de coniac și-o în­dreap­tă spre gură. „Cumplit, cînd a fost ex­plozia din ’97. Peste cincizeci de morți.”

„I-am adunat de prin cră­pă­turi” ne răcnește Ova cutremurînd pe­re­ții, în calitatea lui indubitabilă de om.

„Am lucrat în mină pe Salvare. La Salvarea minerească. Inter­ve­neam cînd erau accidente.” Dacă-l vei în­tre­ba pe Ova cîți morți a văzut, nu-ți va răspunde niciodată, nu pentru că o face pe durul, ci că habar nu mai are. Le-a pierdut șirul. Poate de asta e oleacă șui, de nici cancerul pulmo­nar, dat la sigur de medici anul trecut, nu l-a putut doborî. Și nici faptul că doarme pe unde apucă, mănîncă doar ca să trăiască și să bea. Să uite. Două comoții.

Un accident de muncă în care a fost îngropat pînă la jumătate, de s-au întins arsurile pe picioare ca părăsile lui Hitchock. Și morții.

„O ingineră m-a impresionat. I se înfipsese un cui în spate și rămăsese pironită. Parcă rîdea. Zîmbea satis­fă­cută. Sau la explozie. Cînd a murit un soldat. Nu c-a murit, i-a zburat capul. Stăteam cu capul lui în mîini și rîdeam ca un isteric.” Apoi a plîns. Și-a făcut bagajele și a întins-o din Vale. Acum face cabane prin munți. Iubește și bea. Al dracului de mult.

***

Veteran de Stoenești

Claudiu e miner tînăr și în su­flet are o mare de patimă. „Dacă eram 5000, îi spărgeam, mă, îi spărgeam!” repetă el de cîteva ori cu furia cu care a lovit la Sto­e­nești și de cîte ori a simțit nevoia, începînd cu septembrie ’91, cînd a fost prima oară la mineriadă: „Am dat. Ce era să fac? Am dat. Decît s-o fi luat eu… ”

Povestea lui începe în autobuzul care a rămas fără geamuri, înăuntru fiind aruncate gaze lacrimogene. „Am ieșit afară și or în­ce­put să ne ia la bastoane și la pi­cio­are. Trei ore ne-am luptat. N-am mai putut din cauza fumului.”

E furios pe poliție, jandarmi, antitero, și toți cei care au fost de partea cealaltă. „La Costești le-am dat din mîncarea noastră. Nu mîn­caseră de 48 de ore. Și țigări le-am dat. Mîncam un sfert din conser­vă și trei sferturi le dădeam lor. Noi le-am dat mîncare, ei ne-au dat bătaie. Au tras cu gazele direct în noi, mă! Erau oameni cu ochiul în mînă.” Răbunare? „S-a gătat cu miș­carea. Și prin asta or reușit să-i facă să se teamă pe toți liderii sindicali din țară”.

Claudiu oprește halba din dru­mul ei spre gură, o trîntește pe ma­sa „Barock”-ului pentru a da cel mai scurt răspuns la întrebarea de ce s-a dus cu Cozma: „Să dăm jos guvernul! Pentru toată țara ne-am dus!” E convins că bu­cu­reș­tenii ar fi sărit alături de ei și crede că marea greșeală a fost în­toarcerea de după Cozia. Îl aduc la ce a fost cu o zi înainte și la lucrul care îl doare cel mai mult: „sînt cel puțin 10 morți. Au aruncat oameni de pe pod, în Olt, și apa-i foarte rece și adîncă acolo.” Din tot ce mărturisește celor aflați în „Barock”, Claudiu nu regretă nimic, cu excepția înfrîngerii.

A doua zi dimineață, Claudiu nu era acasă, ci peste drum, la cîteva case mai încolo. Cîțiva mineri au grijă de o bătrînică bolnavă și singură. Atunci îi venise lui rîndul.

Cătălin CHIRILĂ

Sorin SEMENIUC

Autorii acestui reportaj au fost premiați la Galele Clubului Român de Presă 1999