Pariul meu a fost pe reportaj

Vai, cît am dormit pe masa aia mare, rotundă pe mijloc. Eram cu Ciprian Butnaru, teh­no­re­dac­to­rul meu și prietenul meu foarte bun și o ocupam pe rînd. Ceilalți erau cam leneși și da­că nu stăteai în spatele lor, nu fă­ceau treabă. Eu am fost un re­dactor-șef foarte dur, mă rățoiam la persoanele care ve­neau în re­dacție doar ca să bea be­re sau să fu­meze.

Dacă nu îmi plăcea o pa­gi­nă de reportaje de dimensiuni mici, nu o publicam. Eram cam dur pentru că mă gîndeam că am un co­pil mic și că nu merg acasă. Mai ales că veneau niște oameni ca­re efectiv își aduceau un textuleț, și apoi stăteau și flecăreau în spatele meu, timp în care eu tre­buia să scriu. Mă enerva zgomo­­tul, mă certam cu ei și îi sco­team afară. Odată l-am bătut chiar pe unul.

Atunci eram deja foarte bine vă­zuți de presa națională, trebu­ia să facem o revistă scrisă foar­te bine, am avut numere de re­vis­tă pe care le rescriam total, erau scrise de mine, practic. Pa­riul meu a fost în primul rînd pe re­­por­taj. Venea de exemplu, Răz­­van Chiruță de la Scor­ni­cești, din orașul lui Ceaușescu, și mi-a spus că nu se întîmplă ni­mic. Re­scri­am cu el de față textul și îl puneam doar să îmi po­ves­tească ce culoare au blo­cu­ri­le. Toate tex­tele erau modificate la sînge. La un moment dat, tot zi­arul era scris de mine. Pe cu­vîn­tul meu de o­noa­re dacă nu stă­team în jur de ze­ce ore pe zi în redacție. A­jun­geam pe la 11-12, ceea ce nu-i plă­­cea lui Că­tă­lin Chirilă care era director și ple­cam noaptea pe la două.

Aveam și copil mic, de ace­ea aveam și conflicte cu soția, că spu­nea că mai degrabă m-am mă­ritat cu revista. Eram și fana­tic, nu cred că ăsta e un model, pen­tru că te distrugi așa, dar re­vis­­ta era efectiv o chestie pe ca­re îmi plăcea să o miros, să o ci­tesc încă o dată, să zicem că am fă­cut un număr bun. Dacă acum scriu un text în cinci zile, atunci scriam de pe o zi pe alta într-o jumătate de noapte.

În orice caz, în­că­pe­rea aia e ma­gică pentru mine, o vi­sez noap­tea, au fost niște ani su­perbi.

Eram cu prietenii mei cei mai buni, cu Daniel Șandru și cu Că­tă­lin Chirilă și pentru că Da­niel Con­durache știa să ne ți­nă uniți, n-am avut niciodată ten­tația de a o lăsa baltă. Revista era un fel de tram­bulină. Mă e­ner­vau cei care v­eneau numai ca să dea un text care era și prost, însă n-am avut niciodată ten­tația să renunț. E un drog. Asta e! E un drog.

Bogdan LUPESCU