Scările astea sînt o nimica toată

Sînt omul locului, cum ar veni: o bia­tă ființă cu sufletul pironit într-o ca­me­ră. Cînd nu-s acasă, respir cu un singur plămîn, mănînc oarecum în scîrbă, vorbesc de pe pereți și merg un pic șchiopătat. M-am învățat să trăiesc cu aceste grave deficiențe, supraviețuiesc. Ca să redevin însă întreg, ar trebui să vină ora doișpe și atunci să urc într-un tren cu scaune verzi. Cînd roțile s-ar mișca deja mi s-ar ridica un văl de pe ochi – cîteodată, îți dai seama de-o boa­lă abia după ce te-ai lecuit. Aș co­bo­rî la capăt, iar de la gară aș lua-o drept înainte, spre Rîpa Galbenă. Aș tra­­versa intersecția și mi-aș lua o cafea și covrigi de la chioșcul de jos, aș ocoli bi­nișor mesele de la terasă. Cheia e la portar dacă nu e cineva sus și rar se în­tîmplă să nu fie cineva sus. Scările as­tea sînt acum o nimica toată, sus de tot in­tru pe a doua ușă din dreapta.

Sînt un ciudat nenorocit: uite, nu mai știu fețele unor oameni cu care m-am întîlnit acum două zile, dar țin minte la perfecție zgomotul ușii ăsteia albe. Sînt ani din viața mea pe care i-am dez­­legat fără voie de întîmplări e­sen­ți­ale, dar aș putea să-ți descriu întreru­pă­to­rul de lîngă ușă. M-aș așeza și aș scrie a­ici tot ce mi-a rămas nescris, tastele ar ță­căni cu sunet drag. Aș rupe fiecăruia cîte o bucată de covrig, aș pune „Shake the disease” de la Depeche Mode și aș as­culta fără nazuri muzica altora. Am rî­de și apoi ne-am certa de la un fleac de text nescris și aș fi vindecat cu totul fă­ră să iau măcar o pastilă și s-ar face tîr­ziu de tot și paginile ar întîrzia în ti­po­grafie și n-ar fi un capăt de lume, pen­tru că așa se întîmplă mai mereu.

Vlad ODOBESCU