Alex Savitescu: Să nu transformăm interviul în „teatru de operațiuni”

Opinia Studențească: De ce „microfo­nul de serviciu”?

Alex SAVITESCU: Un lucru excep­țio­nal este acela că „Opinia studen­țeas­că” își păstrează toată arhiva. Țin minte și acum că-l găseam pe Cătălin Chirilă, pri­­mul director de după reînființare, în „cealaltă cameră” a redacției, cu o cană cu ceai în mîna stîngă și cu vreun număr alb-negru, din anii optzeci, în cea dreaptă. Puteai să bați tobele lîngă el, că nu te auzea! Așa am făcut cu toții, în perioada aceea de început: citeam ca nebunii nu­me­­rele de arhivă.

Așa l-am „găsit” pe Ra­du Eugeniu Stan cu interviurile sale ab­so­lut fabuloase și mi-am pus în cap, de atunci, să semnez și eu pe paginile „Mi­cro­­fonului de serviciu”. Starea asta de „în­drăgosteală” de interviuri mi-a fost dată și de colegii mei mai mari de atunci, care scoteau niște texte foarte faine: Chirilă, de care îți pomeneam, și Dana Nica. Ca să nu mai spun că, pe la mijlocul anilor ’90 și chiar și mai încolo, interviul era cul­tivat pe scară largă în presa scrisă de bună calitate.

Ai fost vreodată și „vînatul”, nu doar „vînătorul”, în timpul unui in­ter­viu?

Uite, mi-ai amintit că unul dintre oamenii cu care nu am reușit să fac decît un interviu telefonic, pentru un post de radio, dar pe care aș fi vrut să-l „aduc” și în paginile „Opiniei”, este Ion Țiriac.Lăsînd gluma deoparte, nu pot să spun decît că, dacă mi-am ales bine oamenii de interviu, am cam fost „vînat”! În general, oamenii puternici și cu experiență de via­ță încearcă să te domine: nu pentru că ar vrea neapărat să facă lucrul ăsta, ci pentru că „vînătoarea” face parte parte din „na­tura” lor.

Și ai încercat vreodată să scapi de asta?

Am încercat să le ofer intervievaților a­pa­rența dominării, atît cît să se simtă confortabil cu ochelaristul din fața lor. Nu exis­tă rețete sau, mai bine spus, „re­țe­tele” astea sînt extrem de variate: contează cît de bine ești tu pregătit, cît de in­teresant e omul din fața ta, contează, nu în ultimul rînd, locul în care faci interviul. Dar hai, totuși, să nu transformăm in­terviul într-un „teatru de operațiuni” mai complicat decît este.

Cum dădeai titluri textelor?

Asta e o treabă pe jumătate calculată, pe jumătate, rezultatul „flerului”.  Ca să-ți „iasă” un titlu bun, trebuie să le faci pe amîndouă! Condiția de bază e să citești textul înainte. Știu că tocmai am enunțat un mare truism, dar, dacă mă uit în unele publicații românești, se vede de la o poștă, cîteodată, că editorul de serviciu sau responsabilul de pagină dă un ti­tlu care n-are nici o legătură cu con­ți­nu­tul articolului.

Ce părere ai despre deadline-uri?

Cît timp n-am avut de-a face cu șefia pe la „Opinia”, găseam de multe ori o scuză să mai întîrzii puțin predatul textelor. După aia, cînd mă trezeam sîmbătă dimineață cu două pagini făcute din șaiș­pe (iar revista trebuia să fie gata pînă sea­ra), îmi venea să-i iau la bătaie pe cei ca­re nu trimiseseră textele la timp.

Textele predate la timp sînt nea­părat mai bune?

Predatul la timp al textelor nu are legătură cu calitatea „brută” a acestora, ci cu cea „finită”. E de bun simț ca ori­ce pagină să fie văzută de mai mulți ochi. Dacă nu se întîmplă asta, riști să scrii un text antologic, dar care să apară cu o gre­șeală mare cît casa. Iar atunci, poți fi tu „mama reportajului” sau „tatăl interviului” sau „unchiul investigației”, că nu mai știi decît tu chestia asta!